Rome în Kulturhaus, 03.12.2011
Mai întâi simt nevoia să încep prin a spune că Rome sunt formaţia mea preferată de vreo 2 ani încoace deci trebuie să îmi fie iertate subiectivitatea şi erorile de setlist, mintea mea nu s-a gandit nicio clipă că trebuie sa înregistreze ceea ce vede/aude, era mult prea adâncită în atmosferă.
Am aflat de concert la Dark Bombastic Evening 3, când, uitându-mă pe pereţii zidurilor cetăţii, am văzut un colaj al afişelor cu toate evenimentele Kogaionon & DonisArt. Era acolo un afiş Rome pe care nu-l ştiam. M-am apropiat să văd despre ce e vorba şi…aşa am ajuns să aştept concertul ăsta înca dinainte de a-l vedea pe anteriorul.
Si uite aşa am ajuns la ziua 0, sâmbătă seara. M-am întâlnit cu Mihai şi am pornit amândoi în pas alert spre Kulturhaus. Mie îmi place clubul ăsta, oricat de hipster-icesc ar fi în mod obişnuit. Adică…au preţuri decente, e destul de aerisit, cu garderobă, sunet bun, e perfect pentru un concert underground (da, da, ştiu, sala de concerte e la etaj). Pe la 7 fara 10 eram acolo şi mă miram ce multă lume se strânsese deja la intrare. După vreo 15 minute au venit şi trupeţii şi după încă vreo 15 am intrat şi noi. Am scăpat de haine la garderobă, am stat un pic pe scări la coadă, am dat o raită pe la merch şi pe la bar şi, când am văzut că ne sunt ameninţate locurile cât de cât apropiate de scenă, ni le-am ocupat. Incet-încet clubul s-a umplut, prietenii nostri care mai apăreau ne ziceau că au stat la coadă şi că mai e destulă lume afară încă. Recunosc, mi-a fost un pic (mai mult) frică de aglomeraţie. Merg la concertele Kogaionon & DonisArt de câţiva ani şi intotdeauna m-am simţit ca între prieteni, într-un spaţiu intim (chiar dacă eram la Reduta, în Kulturhaus, în Silver Church sau în aer liber, în Alba), cu oameni veniţi doar pentru muzică, nu pentru băut şi făcut scandal. Atunci când am aflat că s-au vândut destul de multe bilete la concertul ăsta, mi s-a pus un oarecare nod în gât…se ştie că unde-s mulţi, puterea zgomotului creşte. Muzica lui Jerome îmi e foarte personală şi, ştiu că sună egoist, dar trebuie sa spun că nu îmi place deloc să o împart cu necunoscuţi. In sfârşit, sala s-a umplut destul de mult fără să mă simt înghesuită, deşi stăteam în faţă. Au mai fost câteva momente deranjante pe parcursul concertului, dar o să le menţionez mai târziu.
După amintirea zilelor întunecate şi bombastice de la Alba Iulia cu proiecţii ale pozelor de acolo şi cu audiţii ale ultimelor albume Alcest si Syven, luminile s-au stins şi spot-urile roşii s-au concentrat pe scenă, pe Jerome şi pe “cei plătiţi cu jumătatea de oră”. Ca de obicei, cu cămăşi încheiate până-n gât, cu posturi înţepate şi elegante, instrumentiştii şi-au luat locurile rând pe rând şi şi-au intrat perfect în rolurile de martial-industrial-işti.
Si-au început. Fără intro, cu The Consolation of Man. Recunosc că eu nu am sesizat problemele cu chitara de pe prima piesa, cred ca deja intrasem in “starea” Rome şi puteau sa cante oricum, nu aş fi observat. In fine, sunetul a fost remediat rapid. Urmează niste salturi înainte-înapoi între ultimul triplu-album, Die Æsthetik der Herrschaftsfreiheit şi ultimul lor album scos la Cold Meat Industry, Masse Mensch Material. Ascultăm astfel Der Erscheinungen Flucht, Das Feuerordal, Die Nelke, The Death of Longing, The Merchant Flee, All for Naught si To Teach Obedience. Nu ştiu ce să spun despre fiecare în parte (sau, mai bine spus, nu ştiu ce să spun doar în câteva cuvinte), pe mine bucata asta de concert m-a lăsat fără cuvinte, toate fac parte din “lista” mea de piese preferate Rome. M-a întristat un pic să nu observ pe nimeni în jur care să ştie vreun vers. Ah, ba nu, a fost inteligenta persoană care a m-a trezit cu un growl pe Das Feuerordal…. Ce amuzant! Si, dacă tot sunt la capitolul dezămăgiri din partea publicului, le transmit celor care vorbesc/râd zgomotos în timpul concertelor că pot face asta şi în afara sălii, lumea nu a venit să le audă povestirile despre cum a fost la mall. Nu-mi spuneţi să mă mut eu dacă tot mă deranjează…e o chestie de bun simţ.
In fine, dupa acest maraton al pieselor mele preferate, instrumentiştii se retrag de pe scenă, lăsându-l pe Jerome cu a lui chitară în faţa microfonului, pe un scăunel, pentru 3 piese de pe cel mai recent album. Seeds of Liberation e o piesa Rome ce mie îmi inspiră cea mai multă disperare, în voce şi în versuri…live a fost şi mai şi! Piesa următoare, In Cruel Fire, a fost dedicată, ca şi la Alba Iulia, fiului organizatorului. Solo-ul lui Jerome s-a încheiat cu A Pact of Blood şi apoi restul trupei a venit înapoi pentru Little Rebel Mine şi Sons of Aeeth (daca ştie cineva ce este “River of Aeeth”, vă rog să împărtăşiţi). Deşi la Alba nu m-a deranjat deloc reorchestrarea pieselor de pe Flowers from Exile, acum am simţit diferenţa la To Die Among Strangers…varianta live îmi pare mult mai rece, mai puţin melodioasă, poate mai apropiată de stilul lor de acum. Intr-adevăr, e greu de recunoscut dacă nu ştii versurile.
Ne-am întors din nou un pic în timp, pe Nera, pentru Hope Dies Painless, Birds of Prey si Reversion, piese care au constituit o mare surpriză pentru mine. Nu mă aşteptam să cânte ceva practic din altă eră muzicală faţă de cea în care sunt acum, ceva atât de martial-industrial. E ciudat să auzi piesele astea live, fără sample-urile de pe fundal, dar totuşi au reusit sa mişte publicul şi se vedea că sunt încântaţi de efectul creat. Au mai cantat şi nelipsitele Neue Erinnerung, The Torture Detachment şi au terminat, desigur, cu Swords to Rust – Hearts to Dust, la care chiar am auzit destule voci care ştiau versurile. Din nou, şi piesa asta a fost reorchestrata şi pe album suna mult mai bine, dar eu eram mult prea patrunsă de concert ca să mă mai deranjeze.
Imi pare rău că nu am ascultat (nici acum) nimic de pe Nos Chants Perdus şi că au fost doar 2 piese de pe Flowers from Exile. Tin minte cât mi-a plăcut la DBE1, când au cântat Odessa şi We Who Fell In Love With The Sea…sper să nu fi fost prima şi singura dată când le-am auzit.
Incă ceva: ţin să îl menţionez pe tipul de la tobe, care mie mi-a placut în mod deosebit. Pe lânga faptul că işi făcea treaba foarte bine, la fiecare sfarşit de piesă îşi ieşea din seriozitate şi se bucura de aplauze cu un zambet enorm şi cu o reverenţa în faţa publicului.
Aşadar, felicitări Rome şi felicitări DonisArt pentru încă un eveniment reuşit!
