Am ajuns la Rockstadt joi seara, direct la concertul supergrupului The Kovenant (Covenant), pentru mine cel mai incitant concert din festul ăsta. Prin ei am luat contact cu metalul extrem în ’97 și probabil prima experiență black metal nu se uită niciodată. Nexus Polaris, un album emblematic pentru black metal, o simfonie a sunetelor aproape […]
Se întâmplă un fenomen pe scena locală, de la pandemie încoace, care crește nemijlocit. E vorba de o un nou val de punk … mai prin Filaret, mai prin Under, mai pe la 3B și prin alte locuri cresc niște trupe din noile generații care nu doar că dezgroapă punk-ul, ci îl și revitalizează. Trupele și fenomenul ăsta dau șansa noilor generații să trăiască momente pe care altfel nu le-ar fi înțeles la fel. Asta arată nu doar că punk’s not dead, ci că, pe scara evoluției muzicale, eu cred că punk-ul este abia la început.
Am ajuns târziu, după un mic detour la bar. Am intrat când prestau Pârnaie cu o piesă simplă și alertă: „Rasist, muist, legionar, căcănar!”. Un steag al Palestinei și unul Antifa se fluturau prin public, iar o sumedenie de puști și nu numai dansau și cântau all over…
Petrecerea era deja încinsă, nu i-am prins pe Brainwasher, dar i-am mai văzut, și am auzit că Pinkpool din Berlin au făcut senzație și câștigând concursul de audiții, s-au prezentat la fest. Lume pestriță și punkistă peste tot, sala plină, cu abundență de prezență, m-am întâlnit cu ceva lume. Da, s-a discutat puțin și de contextul Palestina-Israel și cauza național socialistă spre care înclină scena punk de la noi, dar cred că tabăra asta este mai mult un motiv de manifestare decât o luptă activă.
M-am tras la o bere cu Dina și alți bețivi compatrioți, am jucat un foosball în timp ce ascultam Martalogii și cum sunau interesant, m-am tras mai aproape. Era un punk de clasa a VII-a, dar, na, toți am fost acolo. Ce mi s-a părut interesant e că publicul scanda „Muie Martalogii”.. așa se face parte cu mesajul, miștok!
Interesant cum erau împrăștiate haotic numele pe afiș, asta arată cum comunitatea punk nu are podium, poziții in line-up în funcție de vreo popularitate comensurată și toți fac parte din aceeași scenă.
Am mai stat la o vorbă, la o bere, și au urcat headlinerii Slicer.
O trupă care se maschează în rock’n’roll și livrează un metalpunk dinamic, cu influențe de speed metal, care nu prea te lasă să nu dai din cap sau din toate picioarele.
Bravo, Irina & Teddy, a fost o seara epică, merci pentru invite! Așteptăm și ediția următoare, big up, stay punk! \m/
Am ajuns la Rockstadt joi seara, direct la concertul supergrupului The Kovenant (Covenant), pentru mine cel mai incitant concert din festul ăsta. Prin ei am luat contact cu metalul extrem în ’97 și probabil prima experiență black metal nu se uită niciodată. Nexus Polaris, un album emblematic pentru black metal, o simfonie a sunetelor aproape extraterestre… a fost reprodus integral și a fost reprodus bine!
Nagash (Dimmu Borgir), cu riff-urile și amprenta vocală în forță supremă, legendarul Hellhammer la tobe (Mayhem, Arcturus, Shining and more), Ghul (Mayhem, Gorgoroth) la fel de fantastic și vocea soprană înălțătoare a lui Sarah Jezebel(soprapna de la Cradle of Filth și Therion) ne-au băgat pe cei prezenți direct în universul delirant a tot ceea ce a însemnat și înseamnă Nexus Polaris.
Nagash a făcut o glumă arătând către cineva din public “This guy is still waiting for Aria Galactica” :)) – care avea o pancartă cu numele albumului. Fucked, cu toții îl așteptăm, știm că e gata demult, ce faceți cu el? Apoi a arătat spre mine – “Thats a cool T-shirt, I haven’t seen this one before!” Da, era tricoul cu Metale Letale, mulțumim deci, Costin Chioreanu, Tase pentru concept și idee, pentru super tricoul rar cu grafică unică și de colecție :)
La final am fraternizat cu metalheazi veniți de prin țară să-i vadă în formula asta genială, l-am „alergat” pe Nagash prin backstage până când un bodyguard cu poftă de scandal m-a scos de acolo, făcând pe cocoșul fără pene, că dacă vrea, mă scoate și din fest. Prostia a fost că, atunci când am întrebat unde e Nagash, bouncerul de lângă scenă m-a îndrumat în backstage și mi-a și explicat și unde să merg … păi hotărâți-vă cum gestionați backstage-ul, tovarăși! De aia, probabil, cei mai mulți prieteni de-ai mei preferă festurile de metal din Europa și sunt printre puținii bețivi din garda veche 3B care încă mai vin la Rockstadt. Nu mai ating subiectul cu brățara tăiată ostentativ chiar în timpul festului din 2022 și iar în 2023 că e jenant …
Aici, trupa a punctat totul pe line! S-a auzit impecabil, s-a simțit exploziv și au performat genial! E clar că Gojira au devenit noii metalheads de top intrați în mainstreamul industriei..
Ziua următoare am fost leneș și m-am lăfăit în istoria hotelului Aro, de unde am lucrat până mi-am amintit că e timpul să o tai la fest. Am ajuns pe la amiază la Me and That Man, un side project Behemoth, care a creat o conexiune emoțională la care nu mă așteptam. Un dark folk metal cu care am rezonat din plin, un public activ și cu reacții pe măsură. Satanismele lor au mers direct la inima mea neagră :)
După asta am gustat Alestorm, un tip de power metal pe care pot să-l diger. Public mare, alcool din plin și energie cât cuprinde.
Sâmbătă am venit târziu și mi-am făcut încălzirea cu Lord of the Lost, un metal alternativ cu ceva inserții electronice, pe scena mare, cu reacții sonore din public.
Apoi am trecut la treburi serioase, și anume Kataklysm \m/ Metalul care nu se joacă, e de atitudine și întotdeauna trupa se aude super bine în concert. Rafale de tobe, rafale de plete, rafale de circle pit!
Întotdeauna trupa asta degajă o forță și o energie greu de egalat de alte trupe, execuție tehnică de nivel superior, vocea lui Maurizio a dinamizat picioarele și pletele în toate direcțiile.
După ce mi-am umplut bandana de transpirație, m-am așezat curios să văd și eu pentru prima dată Apocalyptica. Ce să faci, unele lucruri nu le poți evita toată viața :)) Au fost fix cum mă așteptam, o odă destinată metalului etern numit Metallica, singurul care există în lumea lor specială, plină de oameni speciali și de întâmplări speciale.
După asta n-am putut să nu mă amuz de Powerwolf, care aveau un show cu metal fix de Disney, cu monștri și balauri de impresie, perfect pentru clasele 1-4, dar cum erau și copii pe acolo, unii deghizați în adulți, bănuiesc că s-au bucurat.
Duminică a trebuit să-mi iau tălpășița devreme. Altfel, da, mă simt vinovat că am ratat o tonă de trupe de care m-aș fi bucurat cu pasiune necontrolată, dar altfel cum aș putea să n-am regrete și să-mi doresc că data viitoare să văd mai mult …
Deși am zis că încerc să fiu mai serios și să scriu mai repede despre concertele la care am fost, nu am reușit lucrul ăsta. Încerc și eu, nu mă bateți.
Pe lângă concerte, anul ăsta a fost unul din cele mai pline în materie de călătorii, așa că mi-a fost greu și lene să tot scriu – cel puțin așa îmi spun singur. O să fiu mai “sumar” decât în mod normal, să fie o postare “de arhivă” mai mult, iar dacă unele concerte mi-au plăcut mai mult o să scriu ceva mai mult. Așa că, let’s go!
H8 / Rock’n’Ghena / Berzerk
București, România / Fabrica / 15.02.2025
Despre acest concert am scris ceva mai pe lung aici, că abia începuse anul și am zis că sunt harnic.
SoundArt Festival
București, România / Quantic / 14-15.03.2025
Aici ne-am luat bilete cu jumătate de an înainte pentru că veneau Villagers of Ioannina City, “prietenii noștri” (ai mei și ai Andreei). Pe lângă ei am mai văzut câteva trupe care ne-au atras atenția: Umbersun (RO) – cu un doom/death atmosferic foarte bun, Obsolete Guns (BG) – post-metal bine închegat și Five The Hierophant, pe care îi știam și îi mai văzusem și care au sunat foarte bine.
Cât despre favoriții noștri, Villagers of Ioannina City, mi-au părut puțin cam obosiți, dar chiar și așa au sunat bine și am fost bucuros că publicul a fost mai animat decât dățile trecute când au mai fost pe la noi. Citeste articolul “S-a dus și 2025”→
Uuuh, Fabrica! N-am mai fost de ani buni acolo. Nici nu știam că se mai cântă hardcore sau metal în clubul ăsta. Dar se pare că se mai încearcă câte ceva.
Foto: Berzerk
Pe 15 februarie am fost la lansarea noului album H8, Suflet. Am ajuns pe la 20:45, când deja erau pe scenă Berzerk, de care nici nu auzisem. Lume era, dar agitație încă nu. Băieții au băgat un rap metal mai modern (sau să-i spun nu-metal?), cu chitările “downtuned”, cu groove mișto. Au sunat bine, iar spre final au avut parte și de ceva animație din partea publicului.
Între timp eu m-am întâlnit cu prieteni vechi și am stat la povești și o bere pe modul relax. Am constatat, în timpul ăsta, că 90% din public erau “moși” de-ai noștri de la 40 de ani în sus – oarecum funny.
Foto: Rock’n’Ghena
Și dacă tot e vorba de moși, a doua trupă de deschidere au fost veteranii de la Rock’n’Ghena, într-o formulă “updatată”, dar care au sunat foarte bine și au pus lumea în mișcare, deși ne adunaserăm deja cam mulți și era greu. În timp ce cântau ei a apărut și amicul Tase cu soția și ne-am retras puțin în sala cu merch, de unde am cumpărat noul CD al celor de la H8.
Foto: H8
Iar după pauza de după R’n’G, pe scenă au urcat adevărații veterani, H8, care împlinesc 30 de ani – la mulți înainte! Chiar dacă n-am fost mereu un fan al lor, cu timpul mi-am reglat “antenele” și acum sunt pe frecvența lor și trebuie să recunosc că sunt printre puținele trupe românești care au rezistat eroic și le doresc să continue. “Pensionarii” au cântat noul album în întregime, cred, pe parcurs lumea fiind din ce în ce mai animată. Spre final l-au chemat pe scenă și pe unul din foștii lor chitariști, care e plecat din țară de mulți ani și care a venit special pentru această lansare – respect! Și pentru ca totul să fie complet, la bis ne-au dat și clasicele “Cerc vicios” și “Gropile”, la care a participat si o bună parte din public.
A fost, din nou, o seară hardcore reușită în Fabrica. M-am simțit bine în gașca asta restrânsă de oameni mai mult sau mai cunoscuți și sper să se repete experiența.
I-am vazut prima si ultima oară (in formula initială) în toamna anului 1994, la Concertul de la Sala Polivalentă din Iasi. Eram student în anul I la Arhitectură, aveam toată viata înainte, fericirea practic iradia din mine si suportam cu greu acea stare, plesneam de viată netrăită si credeam sincer că durerea din omoplati se datorează aripilor care îmi cresc încet pe sub piele si că o să-mi iau zborul din clipă în clipă.
Până la 18 ani, când am plecat la facultate în alt oras, trăisem la Bârlad, un oras mic dar cu potential mare, “oras frumos cu bulevard” vorba Dragonului. Chiar în primul an de liceu, în toamna lui 1989, văzusem IRIS la primul meu concert de muzică rock, la Casa de cultură a sindicatelor ocupată până la refuz de către elevii liceului nostru, concert terminat brusc si fortat de Securistii prezenti si speriati de haosul care începuse.
Societatea romaneasca în anii 90, după trauma regimului comunist care aproape o sufocase timp de jumătate de secol, cu rănile ei deschise si nevindecate, se comporta ca un orb năucit care vede lumina pentru prima oară si mergea impleticită spre viitor….cu spatele. Muzica celor de la Survolaj, cu riffurile psihedelice ale rockului progresiv de la începuturi si amintind de muzica anilor 70 a celor de la Led Zeppellin, Black Sabbath si Deep Purple, unde îsi fixaseră arogant punctul de referintă cu o încremenire asumată, mi-am dat seama mai târziu că nu putea fi decât atunci, în epoca aia naivă si cu forme moi, nedefinite si neumplute încă de continut. Asta dacă vă mai întrebati încă de ce unele lucruri se întamplă doar intr-un spatiu si un timp unic, specific si irepetabil.
La întrebarea obraznică a unui reporter: ” De ce v-ati despărtit ? “, Silvian a răspuns candid si nesigur parcă ; ” pentru că nu am putut gestiona succesul….ne-am speriat în ce directie se duceau lucrurile ” (cu 10 ani inainte, auzisem ceva similar de la George, solistul trupei Travka, în culise, fix înainte de a intra pe scenă si de a cânta cu spatele la public, asa cum numai el o făcea: ” Crezi că este usor să fii STAR ROCK?”
Si cum toate au un sens în Universul nostru, pentru că “efectele” apar dupa o “cauză” neaparată, acum vă zic vouă, dragă Silvian, Levi, Zsolt si Cătălin, că: “Ne-ati mandatat pe noi să învătăm să gestionăm esecul (disparitiei voastre) pentru că voi nu ati gestionat succesul (aparitiei). Dar nu-i nimic, it’s fair enought…voi ati “survolat” înăltimile, noi v-am văzut si v-am ascultat de aici, de jos.
Căci fără martori, nimic nu rămâne …
I-am revazut 30 de ani mai târziu, în decmebrie 2023, la Trei Betivi, într-o atmosferă intimă dată de spatiul restrâns al locului, practic un living mai mare.
“Time-Machine-ul” functiona si era acolo, am închis strâns ochii si am deschis larg urechile. Surprinzătorul “Broken Flight”, paradoxalul “Love me and hate me”, dark-ul “Străzi bântuite de noapte” sau proaspaătul “Cântec al ploaiei”, cu percutia care impune un ritm progresiv, cu contratimpi, sincope si jumătăti de măsură în exces (pe care le ador) lasă vocea nazală si sigură a lui Silvian în fată si uneori chitara electrica si bass-ul scapă în solo-uri frumos slefuite.
Eram cu 30 de ani mai devreme în Sala Sportuilor, era putină lume sau sala era uriasă (oricum nu era nimic nefiresc, de parcă Mantuirea nu se întamplă decât individual sau în grupuri mici si nu cu Masele de oameni). Silvian recita o poezie pe care desi o stia de dinafară, pentru impresia artistică probabil, o citea de pe un sul de hârtie igienică pe care îl derula încet pe acel background sonor psihedelic. Apoi a deschis o sticlă de vodkă din care a luat o prima înghititură înainte de a o da unei fete din publicul primului rând. Sticla s-a plimbat din gură în gură, ca într-un sărut nesfârsit si a ajuns la mine….goală. Sticla am tinut-o cu sfintenie, pe un raft, în camera căminului studentesc în care am stat cei 6 ani de facultate si nu am luat-o cu mine când am plecat. Am lăsat-o acolo, as fi facut un sacrilegiu, era “topită” deja în decor.
Am deschis ochii pentru că întunericul începuse să mă doară. Si am plâns … pentru că acum 30 de ani, am râs. Ca să se închidă frumos, dragii mosului…
The Ocean sunt anunțați că vin iar pe meleagurile est europene. Când să plec pe concert, Radu mă întreabă dacă știu un trombon, pentru că aeroportul a trimis trombonul trupei în altă parte. Sun încolo și încoace, mă intersectez cu alții care căutau și ei același trombon și în final, în drum spre Quantic aflu că un trombon e disponibil pentru trupă. Sun la Quantic și aflu că se găsise deja unul de ceva timp, păi organizatori și impresari, faceți update la anunuț atunci, zic …
În deschidere îi găsesc pe Bipolar Architecture la ultimele piese, care fac un show impresionant, cu inflexiuni oceanice strong și rafale de ritmuri, așa că nu ratez să-mi îmbogățesc colecția cu un vinil de la ei.
După pauză, încep The Ocean care acaparează scena și publicul imediat. Felicitări echipei de sunet, în sfârșit un concert care se aude de la excelent în sus!
O trupă completă cu un post metal pe teme geologice, cu art work-uri la fel de fascinante și circulare ca muzica lor, ce te plasează în perspectiva mereu evoluționistă a scoarței terestre.
Energia curge dinspre ei spre public și înapoi dinspre public spre ei, vocalul face câteva incursiuni de crowd prin mulțime, cântând de pe brațele fanilor.
Acorduri de bas introspective, ritmuri și riff-uri meditative, ești într-un ocean al sunetelor din care nu vrei să ieși prea curând …
Se face și bis și performanță de răsunet! Se termină concertul și după un pahar de vorbă în Quantic, pornim la alte pahare de vorbă și muzici în 3B.
Când am văzut săptămâna trecută pentru prima oară Bulz Brotherz (se scrie cu Z, de ținut minte, pentru că am mai greșit și noi în trecut) și am auzit cum sună și cum se afișează pe scenă, nu am putut să mă gândesc decât la trupa Delivery a lui Andy Larkin din desenele care au marcat copilăria multora dintre noi, „Ce-i cu Andy?”.
Însă, după prima impresie, poți observa un pattern de regândire și reinterpretare a unor melodii românești celebre, într-o manieră mai înspre rock sau blues. Similar, am putea spune, cu Niște Băieți, dar mai soft.
Trupa este destul de nouă pe scena românească și a ieșit anul trecut cu un album, în prim volum așa cum vedem online, numit „Toate Cele Bune”.
Am putut asculta de pe albumul lansat piesa „Ceaiul”, care conține un început inspirat din piesa „Thank You” cântată de Dido (reinterpretată și aceasta la rândul ei de Rob Thomas sau poate vă e mai cunoscută piesa „Me and My Broken Heart” de la Rixton) ce tranziționează cu versurile piesei de muzică lăutărească românească „I-auzi ploaia în jaluzele”.
Tot de pe acest album am mai ascultat live și „Zbătuta (Ală nu-s eu)”, piesă care se menține în top 40 la „Top Show – Radio Guerilla”, loc în care puteți vota și voi melodiile voastre preferate.
Per total, a fost un concert bun de deschidere, care ne-a pregătit și acomodat cu spațiul cel nou și neobișnuit unde au urmat veteranii de la Partizan.
Partizan
Că tot am pomenit de locul neobișnuit anterior, trebuie menționat că acest concert a avut loc într-un club propriu-zis de striptease. Acesta a fost ales special pentru sărbătoarea românească a dragostei – Dragobetele, dar și în ton cu discoteca în care ar merge o „păpușe masculină”.
Locul a avut un sound neașteptat de bun și un spațiu destul de okay pentru concert, deși au existat câteva mici probleme de sunet și nu s-a auzit vocea la primele piese.
Am mai scris de Partizan pe pagină, dar nu eu și, recunosc, de la reîntoarcerea lui Artan, solistul trupei, eu nu am apucat, din păcate, să îi revăd. De fapt, i-am văzut o singură dată pe Partizan cu Laura Brat la voce, în perioada în care Artan nu a cântat cu ei.
Partizan – Istorie
De aceea, simt nevoia să fac o introducere și o mică descriere pentru potențialii necunoscători ai istoriei trupei și membrilor săi. Partizan este proiectul lui Adrian „Artan” Pleșca (voce) și Răzvan „Suedezu” Moldovan (voce și chitară), membri fondatori ai formației Timpuri Noi în anii `80 , probabil prima trupă mai punk-oriented, poate mai mult prin atitudine, dar și prin versuri sau sound. Partizan este proiectul mai modern, agresiv într-un mod experimental/industrial comparativ cu Timpuri Noi, repus pe picioare de câțiva ani și chiar foarte activ. Alături de Artanu și Suedezu, mai cântă și Adrian Agheniței (The Nuggers, ex-Dead Ceaușescus ș.a.) la bas și Andrei Bărbulescu (ex-Timpuri Noi, Sarmalele Reci sau Antract) la tobe.
Am făcut toată această introducere și trecere în revistă pentru că am un respect nemărginit pentru Partizan și în trecut pentru Timpuri Noi, pentru tot ce au realizat și transmis publicului, sunt fără nicio îndoială legende.
Partizan – Concert
Acum, să trecem și la concert, care a început într-o variantă Timpuri Noi, cu melodia „Albele Furtuni”, cântată a capella de Artan, fără microfon, urmată de celebra piesă „Perfect” interpretată în stilul Timpuri Noi, nu Partizan (piesa a fost reinterpretată de Partizan și apare pe albumul „Am cu ce” din 2002).
După acestea două, Artan a făcut o fază demnă de GG Allin și a rămas în pielea goală fără niciun stres, urmând imediat „Păpușea Masculină”, tematică serii.
A urmat încă o piesă a Timpuri Noi, anume „Becule” și, ceva mai târziu, a fost interpretată chiar prima piesă lansată cu Timpuri Noi în 1982, „Mistrețul”.
În afară de acestea, am avut parte de un set exclusiv Partizan cu piese extraordinare ca „Deplasarea obiectelor”, „Pornesc primu de la stop”, „Androidul Leontin”, „Banii” și multe altele.
Partizan – Final și tigrul valoros
Chiar dacă nu am fost la multe concerte Partizan, am impresia că nicio prestație nu este la fel ca cealaltă. Pe lângă acest concert tematic, cu disco-balluri, baloane sparte cu confetti, dansatoare și un tigru imens (de pluș) pe scenă, care l-ar fi speriat pe Mowgli dacă era cu noi, trupa are o relaxare aparte și totul pare foarte spontan și improvizat. Asta se datorează clar și experienței lor foarte mari de muzicieni, dar și a felului în care au gândit și își propun să prezinte show-ul publicului.
Am crezut că s-a terminat concertul cu „Dușmănia”, plus bis-urile la „Păpușea Masculină” și „Perfect” (de data asta în stilul Partizan), dar nu. Tigrul de care v-am zis mai devreme a avut un rol special și a fost principala atracție, pentru care s-a organizat o licitație la finalul concertului (sau ceea ce credeam noi a fi final).
Partizan – Licitație și al doilea final
Artan aproape a câștigat licitația de pe scenă, oferind 950 lei. Apoi, Trei Bețivi a oferit 1000 lei iar, la ultima strigare, Călin Dragomir a oferit 1500 lei și a plecat cu tigrul acasă. Totuși, cei care au licitat au decis însă să doneze toți banii strânși (3450 lei) Asociaţiei Lindenfeld, mai exact proiectului „Ajungem MARI”, ce susţine pe termen lung educaţia copiilor şi tinerilor din centre de plasament şi medii defavorizate.
După licitație, s-a continuat cu varianta industrial a „Perfect”, dar și, la câteva minute după, Suedezu a revenit pe scenă și a cântat singur piesa „Hurt” de la Nine Inch Nails. După, alături de Artan, a recânta o parte din piesa „Șah”, am crezut că va fi un concert fără sfârșit. Fiecare prestație d-ale lor este unică, v-am spus.
Sâmbăta seara, 24 februarie 2024. Ieșisem la plimbare cu câinele când prietenii mei Alex & Sorin îmi trimit pe telefon poze cu ei la o bere in Quantic. Erau la concert și “îmi făceau în ciudă”, deși nu mă prea interesa formația headliner. Dar pentru că se mai întâmplă să ai soție pe fază, Andreea m-a întrebat de ce nu mă duc și eu… Și așa m-am hotărât brusc să merg și să le fac amicilor o surpriză.
După plimbarea prin parc am chemat un taxi și cam în jumătate de oră am ajuns la fața locului, unde mi-am cumpărat biletul la intrare (mamă, de când n-am mai făcut asta!!!) și am intrat în sală, unde cântau Karg ultima piesă. Eram prea concentrat să-i localizez pe băieți, așa că n-am înțeles mai nimic. Au urmat 10 minute de căutări: prin public, apoi afară la locul de fumat unde era groaznic, apoi din nou în sală… și nimic, ai mei nu erau nicăieri!
M-am hotărât să nu-i mai surprind și i-am întrebat direct cu un mesaj unde sunt: erau la intrarea în club, la o masă și am fost primit prietenește cu niște huiduieli, de se uita lumea din jur la noi. Oricum, am înțeles că huiduielile au fost modul lor de a se bucura că mă vedeau. Am mai stat acolo vreo 10 minute la o bere și o tacla, după care ne-am mutat înapoi în sală.
Pe scenă deja veniseră românii de la Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut, pe care eu îi mai văzusem de vreo două ori: una din ele în timpul Artmania 2019, când au avut un show în aer liber, în Piața Mică din Sibiu, de unde le-am și cumpărat CD-urile. Nu pot spune că sunt fan, dar nici nu-mi displac și, chiar dacă Sorin i-a criticat că nu au prezență scenică, mie mi-au părut destul de OK pentru ce muzică cântă – post-rock/metal atmosferic. Însă am văzut că publicul i-a apreciat și s-a văzut asta din aplauzele pe care l-au primit după fiecare piesă. Noi, totuși, ca niște non-fani, am stat în spate la discuții și povești.
După AFLMȘMP am luat pauză ca toată lumea, așteptând headliner-ii serii, Harakiri For The Sky, care nu e o formație după care mă dau în vânt – am încercat să-i ascult, dar “n-au intrat”. Doar că Alex & Sorin erau super încântați să-i vadă, așa că am așteptat să aud și eu ce se întamplă. Între timp am fost onorați și de prezența lui Tase și a Alinei, care veneau de la show-ul Partizan organizat de prietenii de la 3B. (cam multe detalii, nu?)
Austriecii au început fără povești prea multe, iar publicul s-a adunat repede în fața scenei. Stilul lor mi-a părut oarecum asemănător cu Agalloch, deși ceva mai non-atmosferic, dar la fel de melodic. În plus, par ceva mai moderni și văd pe net că sunt considerați “post-black metal”, deci da! Oricum, nu m-au prins, din păcate. Cel puțin nu la concert. Cred că are legătură și cu faptul că eram setat să nu fiu atent. Cât timp am stat și i-am urmărit mi s-au părut monotoni, deși după ce i-am mai ascultat acasă nu-mi mai par așa. Ideea e că la un moment dat mă luase somnul și nu prea am fost atent la ce se întâmpla pe scenă și în fața ei. Am văzut doar că lumea cânta cu ei și se manifesta specific rockerilor nespălați pletoși. Eu am stat la povești cu Tase și am apelat la o Coca-Cola ca să rămân alert. După mai bine de o oră show-ul s-a încheiat.
Băieții – Alex, Sorin, Tase – și fata – Alina – s-au hotărât să continue distracția la 3B, dar eu, pentru că sunt foarte responsabil, am plecat acasă. Însă pot spune că a fost o seară mișto alături de prieteni și, chiar dacă pe moment nu am gustat muzica, promit să încerc să-i mai ascult pe băieți. În plus show-ul a fost foarte tare și am văzut că publicul a apreciat asta.
De cum am auzit că Iggy Pop vine la Electric Castle am zis că nu e chip să nu merg. L-am mai văzut acum 11 ani la Peninsula, iar experiența a fost una exponențială. Am fost unul din puținii norocoși de atunci care a urcat și a dansat cu el pe scenă, iar asta mi-a rămas în memorie mulți ani. Bunicul punk-ului se întoarce în România, iar asta e de neratat!
Așa că iată-mă vineri seara, terminând ultimele task-uri la birou și făcându-mi bagajele să prind avionul care urma să ajungă într-o oră jumate la Cluj, să gust atmosfera și câteva trupe alternative înainte. Ajung în mare viteză la aeroport și constat că Taromul meu are întârziere 2 ore. Înjur … cum alt zbor nu era mai devreme, nu-mi rămâne decât să aștept 2 ore. Fac repede calculul, asta înseamnă că de la aeroport, la cazare și la concert trebuie să fac fix 30 de minute ca să prind începutul concertului. Fac totul contracronometru, căci altfel parcă n-ar fi fun, iau primul taxi din fața aeroportului care e oprit de un polițist, căci mașinile obișnuite nu mai puteau circula pe șoseaua ce făcea legătura cu festivalul fiindcă ar strangula șoseaua de 2 benzi … makes sense … un polițist îmi oprește un autocar și printr-o minune reușesc să arunc ghiozdanele la cazare și să ajung în câteva minute la fest.
Îl găsesc pe Iggy în plină formă, cântând TV Eye. Au trecut 11 ani dar are aceeași energie. Localizez repede un loc în fața scenei. Sunt momente din care savurez și trăiesc fiecare secundă. Cântă, ca întotdeauna, la bustul gol, nu are nevoie de haine și impresii. Venele aproape că stau să-i sară din corp … are 76 de ani și dansează la fiecare pas, mai energic decât mulți puști de 20. Împrăștie energie în fiecare secundă și o absoarbe la loc din public prin fiecare por. Ridurile îi curg pe față și corp dar nu pare că i-ar păsa o secundă. Respiră viață și inspiră iubire.
Row Power … se dă jos de pe scenă, vine lângă gardul unde sunt eu, cântă și întinde mâinile spre zecile de mâini întinse către el. Întind și eu mâinile … îl ating iar după 11 ani. Iggy nu poate fără contactul direct cu publicul. Față de Jim, îl iubește, și-l dorește, are nevoie de el. Și noi la fel.
Urmează The Passenger. Una din cele mai simple și străpungătoare piese din tot secolul … scrisă în ‘77, când încă își mai lua inspirația de la Morrison. Nu cred că exagerez spunând că spiritul lui Morrison se regăsește în dansul lui Iggy. În ‘67 Iggy a fost la un show The Doors care l-a lăsat uimit, iar după ce s-a terminat concertul, și-a cam zis: „hai să facem niște muzică!”. Și s-a făcut istorie. Primele ritmuri au prevestit și format proto-punk-ul, primele excentricități ale lui Iggy au născut stage diving-ul … iar primele expresii au împins și propulsat exprimarea liberă și autentică pe scenă, dincolo de bariere, într-o vreme în care regia și coregrafia dicta scena muzicii.
Și iată-mă în 2023, în cu totul alt secol, cântând la concertul lui Iggy din toți plămânii The Passenger, organic, cu sete și în extaz euforic. Și cu mine toată lumea din jur. Piesa împrăștie zâmbete, ritmuri și desfătare. La la la la, lalalala … La la la la, lalalala. Cântă doar publicul și toate instrumentele de pe scenă tac. E sublim. Nu pot filma mai mult de câteva minute pentru că vreau să trăiesc pe deplin toate momentele.
Ritmurile se accelerează și urmează Lust for Life. Adrenalina crește, dopamina la fel … endorfinele curg, toată lumea trăiește piesa. La I Wanna be Your Dog toți cântă. Da, sunt în extaz. Am fost la Iggy Pop și mi-a plăcut!!
(Credit video: Be Right Back Concert)
Totul se termina cu Search and Destroy. Ce-ți poți dori mai mult? După un show cu Iggy, am trecut prin una din cele mai istorice și autentice experiențe muzicale. Zâmbetul unui orgasm psihologic se citește pe fața mea.
PS: Nu pot să nu scriu despre erorile gazetărești în care gandul.info a publicat un articol despre Iggy Pop în 2009 în care a scris în detaliu despre un concert care n-a mai avut loc că se anulase, articolul fiind ulterior șters. Also Hotnews, Iggy Pop nu a fost pentru prima dată acum în România, a mai cântat acum 11 ani în Târgul Mureș. Jurnaliști de la gazete: Voi vă informați înainte sau mergeți cumva la concertele despre care scrieți ?!
Nu aveam cum să rezist la atâtea nume faine anunțate, așa că vineri seara, când am terminat treaba la birou, am fugit cu Angi într-o cursă contracronometru direct la Râșnov și am ajuns spre finalul concertului Igorrr. \m/
Efecte și riff-uri tehnice executate ca la carte, sunet impecabil, o soprană demențială și un public excelent. Într-o lume convențională și o industrie muzicală standardizată, Igorrr pare ori că vine de pe altă planetă, ori dintr-un institut de boli mintale. Iar noi, cei care îl ascultăm, pare că ne place mult pe acea planetă …
După Igorrr am dat o fugă la cazare (nu mai erau locuri în camp) iar de acolo am ajuns înapoi, la Amorphis. Au băgat niște reprize de death melodic, progresiv melodic … cu care au încălzit atmosfera.
Trupă old school pe care o admiram în anii ’90, o aveam pe listă demult, dar noile ei direcții mă fac doar să-mi placă și cam atât.
Au urmat apoi greii serii … Meshuggah. Au lovit necruțător cu riff-uri complexe și multe note pe secundă. Cu o prezență scenică autoritară au rupt audiența. S-a auzit răsunător și atmosfera a fost grea, așa cum trebuie să fie la o astfel de trupă. Am trecut prin toate piesele cu mâinile în aer și cu capul în headbanging. S-a terminat totul cu Future Breed Machine și nici că se putea mai bine!
Un lucru e clar: concertele Meshuggah rup de fiecare dată, i-am revăzut și anul trecut la Artmania. Au lucrat concertul la același standard ridicat și au dat pe spate. \m/
După durul atac al timpanelor, m-am oprit la scena cu cort, unde Marduk satanizau audiența. Am văzut până acum Marduk doar pe scene mari iar aici, pe o scenă mai mică, i-am savurat mult mai bine și personal. Mosh pit-ul, care m-a absorbit imediat, a fost însuflețit și dement de mișto. Mortuus a avut o prezență scenică provocatoare … deși sonorizarea n-a fost la cote prea mari. Dar au curs prea bine tobele și … așa e cu black metal-ul, nu trebuie să se audă oricum întotdeauna cristal.
Ziua următoare am ajuns la festival la Discharge, unde m-am întâlnit cu niște punkisti de pe la bar, ce nu lipsesc de pe la nicio hardcoreală. Trupa a executat un hardcore punk bombă și la obiect, cu forță și atitudine, iar publicul a format mosh pit-ul pe măsură.
După ce am mâncat foarte bine la Maggie’s Ranch ne-am întors în plin soare la Agnostic Front. S-au încins repede spiritele și s-a format un circle pit de nestăvilit în fața scenei. Oamenii au fost în formă, sunetul la înălțime și wall of death-ul m-a absorbit ca un magnet în vârtejul din fața scenei.
La un moment dat, în mijlocul oamenilor a apărut cu chitara Vinnie Stigma, și a cântat de acolo Friend of Foe, înconjurat de voci și de fani.
La final, au strigat și cântat un tribut pentru Joe, Johnny, Dee Dee și Tommy … cei ce-au însemnat formarea scenei punk în univers … veșnicii Ramones, Hey, Ho, Let’s Go! Și așa s-a terminat cu satisfacție și transpirație, ceea ce se cheamă un show foarte reușit Agnostic Front.
După o pauză de chill out, ne-am întors la istoricii Obituary \m/ unde l-am găsit pe Răzvan & co. Dacă Death sau Morbid Angel au pus bazele death-ului, Obituary în mod clar au definit genul. Au început în forță, sonor … puternic și au continuat furioși și iuți la riff-uri. Capetele cădeau și se ridicau cu aceeași rapiditate ca în anii ’90. A sunat așa bine că nu știu când a trecut concertul și totul s-a încheiat cu Slowly we Rot.
După încă o raită prin zonă, ne-au atras atenția niște suedezi foarte faini, Avatar, pe care nu-i mai ascultasem până atunci. Jucau un metal teatral, dar bine executat, am avut senzația că asist la un dark cabaret in versiune metal. Rupeau cadențele și ritmurile între piese, de la un death au trecut la o piesă exclusiv pe pian și apoi iar heavy mental dark cabaret. Între piese vocalul a jucat scene de interacțiune cu publicul, cu fețe-fețe și scamatorii verbale, care se terminau în râsete, răspunsuri și aplauze.
Pot să remarc piese foarte reușite ca Smells Like a Freakshow sau Colossus, cu un instrumental bine pus la punct și un timbru vocal foarte reușit. Mă mir că n-am știut de ei până acum, dar au trecut categoric în wishlist.
Au urmat In Flames, headlinerii festivalului și ai serii, dar nu neaparat și ai mei. Au o abundență de melodic, de show, de instrumental și mai ales de bărci în public. S-au plimbat de colo-colo, au căzut, s-au pus iar în barcă, cam ca la Disney. S-a cântat în forță și au făcut ceva atmosferă care a încins bine spiritele adunate la trupa mainstream a serii.
Ziua s-a închis cu Abbath, care au vâjâit un black metal clasic și interesant pe scena de la cort, trupă fondată de Abbath după ce a părăsit Immortal. Ostilitățile s-au desfășurat dinamic, chiar dacă sunetul nu prea a ajutat. Au lucrat o blackăreală adâncă, tocmai bună de adulmecat la ore târzii.
Duminică, după o tură reușită în Brașov, am ajuns la Dying Fetus. Trio-ul american au rupt normele iar publicul a rupt rândurile și s-a format un mosh pit nervos și furtunos.
Au urmat Epica, care au levitat notele și au creat ceva momente de solemnitate simfonică. I-am urmărit ușor contemplativ, e opertă gotică metal, care te compleșește subtil și pe nismțite, dacă ai răbdare să-i asculți.
Și în fine, au urcat pe scenă headlinerii zilei, războinicii de la Arch Enemy. Eram curios să văd cum sună trupa cu noua vocalistă Alissa White. Are o prezență spectaculoasă, growl-ul a fost la înălțime, se ridică destul de bine la standardele formate de Angela. Prin comparație, însă, Angela avea tonalități mai curate în voce și avea o atitudine mai pregnantă pe scenă, mai personală, în special prin constantele mesaje împotriva religiei.
Suedezii au trimfat pe My Apocalypse, We Will Rise și s-au autodepășit cu Nemesis care a sunat imaculat.
Cam asta a fost Rockstadt-ul de anul ăsta, foarte suedez, se anunță la fel de interesant și la anul.
