Merg la concertele The Tiger Lillies de când i-am descoperit în 2013, ăsta fiind al patrulea, motiv pentru care l-am felicitat pe Florin, pentru trupele atât de faine, pe care le aduce de atâția ani în sala asta, Berlin, și pentru excelenta acustică a spațiului. De data asta am decis să răpesc barmanul din 3B […]
Emile, ne cunoaștem de douăzeci de ani (chiar am realizat asta acum!), de pe vremea când o ardeam pe IRC și mai apoi pe Yahoo messenger. Ne-am cunoscut și personal, chiar destul de bine și am fost un suporter al tău încă de la primele concerte pe care le-ai organizat. De multe ori ți-am luat și apărarea online când lumea era nemulțumită de anumite faze legate de concerte, dar nu se mai poate! Cu Metalhead Meeting 2023 m-ai călcat și pe mine pe nervi și destul de urât.
Festivalul ăsta a fost o japcă pe față. Ai pus mâna repede pe Pantera sperând (și ți-a ieșit, din păcate) că lumea o să sară pe bilete. Ai fost cel mai mare jeg că n-ai anunțat nimic cu lunile și lumea a stat în suspans. Iar când ai anunțat ne-am dat toți seama ce țeapă am luat. Și nu pentru că n-ar fi venit trupe bune, dar la ce căcat faci un festival cu 5 trupe bune și restul de umplutură în trei zile?!?!? Citeste articolul “Muie, Morrison! Și ție și jandarmeriei!”→
Cum avem barman de soi, Antonia mi-a zis la o bere că vin Kataklysm. Când am auzit vestea, n-am stat prea mult pe gânduri, pentru că așa ceva nu se ratează.
După o zi nebună de muncă, cu multă adrenalină, cu prea multe de făcut și prea puțin timp, am ajuns pe la 9 seara la acest cămin cultural și subcultural al Bucureștiului, numit Quantic, zis și Ecran Club prin anii ‘80.
Soilwork terminau ultimele piese, Antonia era în mijlocul publicului, iar Tase cu Raj stăteau la “bârfă” în zona barului. Ne-am tras afară la o vorbă și-o bere, unde am povestit cu Coro ce se mai întâmplă prin scena metalului românesc.
Dar când am auzit primele acorduri Kataklysm, ne-am mânat de urgență în sală. Canadienii se defășurau într-un mare stil, iar oamenii din public la fel. Nu s-au oprit niciun moment din mosh pit & crowd surfing … și nici eu n-am putut sta deoparte prea mult.
Antonia > Primii crowdsurferi au început cu puțin înainte de “As I Slither”, şi l-am surprins pe Răzvan de la pază activându-se. Când prezintă melodia, Maurizio spune “Crowdsurfers are more than welcome, we like to make our security guys work”. Pauză. Priveşte spre gardul din fața scenei şi începe să râdă. Îmi dau seama de ce şi ma bufneşte şi pe mine. Continuă cu “He looks at me like <fuck you, man>! But that’s because we love you, guys!”
Riff-urile și pletele au curs în toate părțile, canadienii au degajat o furtună de energie care nu te lăsa să nu dai din cap. Sunetul a fost la înălțimea uneia din cele mai bune trupe de death și a casei unde se trage metalul bun și de unde se fac cumpărăraturile negre, Nuclear Blast.
N-au cântat de pe albumul meu preferat … In the Arms of Devastation, dar The Black Sheep și Blood in Haven au fost punctele culminante ale concertului. Trupa asta, pe măsură ce trec anii, devine tot mai bună și mai bună, fară compromisuri, fară gargară!
Versuri despre integritate, trădare, război, adevăr sau materialism (nu, nu dialectic), te fac să-ți revendici prin metalul ala brutal de cinstit, locul în univers. Poetizez acum, dar acolo mă duc pe mine băieții ăștia.
Antonia > Poetizat sau nu, înainte de ultimul cântec Maurizio a ținut un mic speech pe care nu o să îl uit. Concluzia: dacă te afli într-o situație neplăcută, luptă. Luptă pentru dreptate, pentru libertate, pentru tine. “In this world you better live for something, or you’re going to die for nothing”.
S-a terminat cu transpirații și satisfacții, mi-am luat un steag și un hanorac de la merch … ne-am răcorit la câteva țigări și am luat drumul 3b-ului, cu gândul la alte concerte și la serile de metale, pe care urmează să le anunțăm în curând la bar.
Merg la concertele The Tiger Lillies de când i-am descoperit în 2013, ăsta fiind al patrulea, motiv pentru care l-am felicitat pe Florin, pentru trupele atât de faine, pe care le aduce de atâția ani în sala asta, Berlin, și pentru excelenta acustică a spațiului.
De data asta am decis să răpesc barmanul din 3B la concert. Și nu orice barman, pot spune că este unul din barmanii mei preferați, Antonia. De când s-a anunțat concertul voia să meargă, dar cum biletele au atins sold out-ul repede, i-am făcut o surpriză apărând la bar, acoperit de un barman cu care am aranjat să-i țină tura în loc, pe parcursul concertului.
Pentru că ne-am întins puțin mai mult la vorbă, căci ăsta e cusurul barului, am ajuns în Control când începuse deja concertul. Ne-am găsit un loc în sala plină ochi și am început să gustăm din show-ul celor trei muzicieni, care nu pot lipsi din niciun playlist de dark cabaret.
The Tiger Lillies nu doar că te fac să râzi, dar te uimesc prin îndrăzneala versurilor, obscenitatea și imoralitatea directă a satirei. Joacă atmosfera unui circ ambulant, mereu plin de surprize cu umor negru, răstălmăcit și bizar, cu ștaif-ul ală de lăutari detrăbălați de cabaret de stradă, machiați precum clovnii lui Chaplin.
Macabri cum le stă bine, cei trei lăutari gypsy punk, au trecut prin teme anti-război, despre suferințe și fanatism, cu ironii, dar mai ales cu glume negre și sărate. Între piese, Martyn a gesticulat cu mulțumiri teatrale (ironic aristocrate), iar la aplauzele dintre piese, eu cu Antonia ne-am ținut sticlele unul altuia, ca să putem aplauda pe rând.
Au dat cu sarcasm în războiul din Ukraina, în tovarășul Putin și cinismul de la Kremlin. Apoi au trecut la piesele lor tradiționale Gin, Heroin and Cocaine, Dribble și memorabilul Crack of Doom, cântate de aproape totă lumea din sală, care s-au lăsat cu ovaționări și aplauze prelungite.
S-a terminat neașteptat de repede așa că am mai zăbovit pe la merch, de unde m-am ales cu un vinil și-o poză cu acest trio sublim de avangardă.
Când am intrat prima dată în Fri Kultur în 2009, am ascultat ceea ce nu auzeai atunci prin alte baruri. Gelu punea Wildhoney. M-am îndrăgostit pe loc de loc, iar restul e istorie.
Ascult trupa asta din adolescență, iar odată cu albumul ăsta, nu mi-a mai ieșit din minte. Cumpărat pe casetă de la Universitate, cu titlurile pieselor scrise de vânzători pătimași, ordonat, manual cu pixul și caligrafic, Tiamat era o raritate, ca si oamenii care ascultau trupa asta. În micile petreceri dintre prieteni, însă, Tiamat era nelipsită.
Prezența Tiamaților în București este semnificativă, pentru toți goticii metal. Concertul ăsta se tot amâna de 2 ani, era sold-out de mult timp și, în sfărșit, s-a întâmplat. Știam că o să merg, dar nu știam cu ce bilet, așa că îi mulțumesc lui Moroiu, pentru că mi-a putut furnizat unul, căci altfel parea de negăsit.
Am ajuns în Quantic pe la 9, unde Sorin, Raj, Moroiu și Horațiu păstoreau în jurul unei mese berile serii, care se multiplicau pe măsură ce trecea timpul, în așteptarea Tiamaților. Am tras cu ochiul puțin la Abigail, care întindeau cu elsasticul un doom tocmai bun de încins pletele.
După șueta de seară, ne-am așezat cuminți undeva aproape de scenă, să gustăm din paharul întundecat al muzicii care nu se uită niciodtă.
Așa cum începeau și micile petreceri în care puneam Tiamat, show-ul a început cu Whatever Thats Hurts. Au fost unele inadecvări sonore mult comentate de Sorin, la început, dar memoria acelor ritmuri nu mă lăsa să le aud. Atunci când ai așteptat atâția ani un concert ca ăsta, auzi mai tare acordurile imprimante în subconștient, încât micile probleme sonore nu te mai deranjează, emtuziasmul și bucuria de a trăi live un album tocit ani de zile, sunt prea mari. Au continuat solemn cu The Ar, Visionare și demențialul Do you dream of me? Am așteptat 25 de ani să ascult piesa asta live și aseară am ascultat-o.
Sunetul s-a îmbunătățit pe parcurs și au cântat Clouds, Cain, Vote For Love. Johan Edlund a interacționat superb cu publicul și la un moment dat chiar a coborat în fața scenei. În 2008 când am văzut Tiamații la facultatea de Agronomie, parcă a fost mai rece, atitudine exprimată și de parpalacul ăla de piele ușor neonazist pe care îl purta. Dar atunci erau alți ani, alte substanțe.
Oamenii în jur au trăit din plin concertul, din cap, din plete și din mâini, pe fiecare vers și fiecare acord. După strigarea bis-ului, au lovit ceva acorduri floydiene și concertul s-a terminat cu The Sleeping Beauty și Gaia.
Am mai stat la o bere, și-am plecat în 3B să ne consumăm beția și bucuria unui concert mult așteptat și foarte reușit!
Cum n-am mai vânat demult un concert strașnic prin Europa, The Cure a fost un motiv excelent. Nici faptul că era sold-out, nu ne-a împiedicat să ne facem bagajele și să pornim, luni dimineță, în descoperirea Berlinului.
Pentru că pe Eventim nu mai erau bilete, am găsit acolo link-uri catre fansale.de (un site nemțesc de biletele from fan to fan). Cum ele nu se vindeau electronic, am pus adresa hotelului. Vâzând că nu mai vin, am sunat și am scris la suport, dar telefonul era nefuncțional, iar la mesajele trimise n-am primit niciun răspuns, în afara celor automate. Într-un final, am reușit să iau legătura cu vânzătorul, care a spus că i s-au întors biletele și n-a primit niciun ban pe ele de la fansale, iar la suport n-a primit, nici el, niciun răspuns. Încă aștept returnarea plății pentru biletele plătite, așa că, fansale.de e mare țeapă, le dau acum recenzie negativă și mă întorc la scriere.
Dat. Nu mă așteptam la țeapa asta, mai ales că link-ul a venit de la Eventim. Urmează ECC, www.eccromania.ro/sesizari/, aviz amatorilor, niște prieteni și-au recuperat așa bilete țeapă acum ceva ani la Zidul lui Waters din Viena.
Așa că, fară bilete, după ce-am vizitat câteva muzee interesante din Berlin, am pornit cu Manu și tovarășii noștrii spre Mercedes Benz Arena, care pare să fie cea mai mare din Europa.
Aici am găsit puhoi de lume, cu outfit-uri și look-uri dark și gotice, așa cum le stă bine fanilor vremelnici The Cure. După câteva întrebări, pe ici, pe colo, am găsit bilete în picioare, iar tovarășii noștri, au găsit și ei bilete în zona premium, dar cam departe de scenă, arena fiind uriașă. Ne-am lăsat bagajele și am intrat direct la standul de merch, unde ne-am îndestulat cu produse la prețuri decente și de o calitate meritoasă.
Mi-a plăcut că organizarea a fost ceas, și fară coadă mare la bere. Așa că am intrat direct în ostilitățile evenimentului, strecurandu-ne până undeva mai aproape de scenă.
Concertul a început cu ritmurile sacadate The Cure, care ne-a introdus în atomsfera hipnotică a acestor new waveri post punk legendari. După ce și-a făcut apriția și Robert Smith, au cântat chiar pe la început Pictures of You, Lovesong, And Nothing is Forever.
De cum am auzit că Dead Can Dance vin în București, am zis că trebuie felicitat organizatorul că a reușit să-i aducă, în cazul de față, Metalhead. Un grup de uriași, cu o artă muzicală bine elaborată, ce nu pot lipsi din orice playlist de dark gothic & ambiental. Așa că, am ajuns (cu întârziere) la Arene, dar pregătit să urmăresc o trupă istorică, cum n-am mai văzut demult.
Suprinzător, când am ajuns în public era o liniște deplină, scaunele așezate uniform în toată arena, dădeau senzația unui spectacol de teatru solemn și imens. Domnea în urechile oamenilor vocea lui Brendan Perry, se asculta show-ul cu tăcere și respect, cum rar am întâlnit în România. Atmosfera a fost fabuloasă, iar la delirantul Opium și în multe momente ți se făcea pielea de găină, că nu avea cum altfel.
De la tradiții celtice, la cântări gregoriene și mantre tibetane, instrumentele lui Brendan Perry și vocea Lisei Gerrard s-au auzit dincole de urechile imediate, străluceau în atenția publicului și în dansurile libere și necontrolate, ale celor cuceriți de spectacol. Pe mine vocea ei m-a lăsat cu gura căscată la The Wind That Shakes The Barley …
Clapele și efectele au dominat arenele și cu toate instrumentele la un loc, au ridicat la rang înalt incantațiile culese cu grijă din secole și națiuni universale. Aplauze peste tot, susținere și o bucurie generală că se poate întâmpla un astfel de act la noi, cu un sunet lucrat la o calitate de excepție și un public care și-a meritat din plin show-ul.
Childred of The Sun l-am ascultat cu toții în picioare cu toate mâinile sus …
Concertul s-a terminat cu un bis dorit de toată lumea și cam pe aici a început agitația publicului, probabil pentru că totul era pe terminate … toata trupa a făcut o plecăciune lungă și frumoasă în fața scenei, în aplauzele care nu mai păreau să se oprească. Brendan a mulțumit și ne-a spus noapte bună în română, iar unui amic i-a dat un autograf foarte interesant, “to Cristian, from the Universe” :)
Mulțumim Dead Can Dance și copii ai soarelui, care ați făcut aici o seară grandioasă!
Merg în Tuzla din 2009, de la primul salt cu parașuta, iar pentru că era Living Rock acolo, n-am stat pe gânduri și mi-am aruncat cortul în portbagaj vineri seară, să mă bucur de salturi, concerte, Mare și festival. Pentru că m-am agitat aiurea prin București, am zădărnicit și sosirea, ratând astfel Coma, sarea și piperul evenimentului, am auzit că au făcut un show super. Am ajuns la finalul Viței de Vie și cum am intrat m-a lovit pe loc mirosul puternic de festival … Wow, când au trecut cei 2 ani de când n-am mai simțit asta … mi-a fost așa dor de sentimentul ăsta, m-am simțit pe loc ca acasă.
După foarte reușitul eveniment Șpriț de vară, jucându-ma pe youtube și ascultând piesele celor de la Sarmale, mi-a apărut în recomandări Dan Manciulea. Și ascultându-l cu interes descopăr că versurile lui sunt scrise de Florin Dumitrescu și vocea lui sună apropiat de cum ar fi putut suna probabil Artanu în 2021. Piesele mi-au rămas repede în cap și le-am pus în bar, iar Victor a luat legatura cu el și l-a adus la o cântare.
Manciulea cântă un folk simpatic de mai mulți ani, printre care reușitul Valsul Organelor, dar colaborarea lui cu Florin Dumitrescu a dat naștere unor piese de toată frumusețea ca Oda salamului, Copilul universal, Doar săracii fură sau Am înfrânt:
Am stat apoi la o bere cu el și Florin Dumitrescu, cu schimburi de impresii, povești și idei interesante.
Povestea șprițului de vară vine din dorințe străfulgerate, nebunie și boemie. Așa că stând la un pahar de toamnă în bar, Sorin aruncă o dumă … cum ar fi să facem Șpriț de vară iarna. Și cum nu trebuie să-mi spui a doua oară când îmi place o idee, după reușitul eveniment cu Mike Godorja & Blue Spirit și poeziile lui Nichita, am pus mâna pe mouse și am luat legatura cu Gabriela, impresara Sarmalelor Reci. Și de acolo lucrurile s-au legat de la sine, trupa știa barul, noi iubeam trupa, le-a plăcut ideea așa că am trecut la treabă să organizăm concertul în online și să-l transmitem live pe facebook.
Recuzita: Am dat o fugă la mare cu Manuela cu scopul declarat de a aduce nisip de mare în bar pentru concert. L-am pus într-o saltea pneumatică, pe deasupra am presărat scoici, jucării și diverse accesorii de vară, o umbrelă și gata decorul.
Trupa a venit cu poftă de cântat și veselie. I-am cunoscut astfel pe Zoltan, Emil, Mircea cu care am povestit una alta și a fost o întâlnire deosebită. Cei de la Peach Art Crew i-au aranjat intr-un cerc, astfel încât să fie mai interactivă filmarea de 360 de grade cu camera în mijloc … și start: Show-ul a început dinamic cu Șpriț de vară și s-a terminat tot cu Șpriț de vară. Am reascultat cântece vechi cu care am crescut și pe care am dansat cu masca trei bețivi pe nas și cu vara și muzica în inimă: Aurolac, Tatiana, Răpirea din Serai, Balada baiatului sărac, Violeta, Telefonul nu mai sună, La televizor, Țara te vrea prost, Gașsca de la bloc și altele …
Evenimentul a fost un succes, cu foarte multe comentarii în online pline de entuziasm și bucurie! Transmisa nu a fost tocmai perfectă, au fost unele probleme și blocaje de transmisie dar chiar și așa, vibe-ul și bucuria concertului a fost de milioane!
Și dacă nu mă credeți aici este concertul integral, “fară sughituri”:
În urma acestei povești a rămas o prietenie cu Zoltan și Gabriela (impresara trupei) și planificări de proiecte viitoare cu ei de care veți auzi în curând :)
Pe Mike Godoroja și Blue Spirit îi urmăresc de 20 de ani … mi-au plăcut de la început, un sound bine lucrat, blues cald și o abordare old school pe care am experimentat-o mereu cu plăcere. Prima dată i-am văzut cu Sorin în 2001, la Nottara. Am rămas de atunci plăcut surprins de complexitatea live-ului pe care il fac, de stilul zeppelian abordat, de traducerile the doorșilor și vocalizele old school ale lui Mike specifice acelor frumoși ani ’70, care se mai poartă încă nostalgic și în ziua de astăzi. Am mai ciulit urechile pe ici pe colo când era vorba de ei și și acum vreo 6 ani i-am vazut în Green Hours, unde împreună cu poetul Mircea Cipariu au pus în scenă un show cu poezii de Nichita Stănescu, memorabil recitate … țin minte că am stârnit atunci la dans pe culoarul de la subsolul acestui prim bar bucureștean, de după ’90, în care merg mereu cu plăcere.
Și pentru că am vrut să pătrund iar acest spirit, m-am gândit să organizez asta la noi la bar online, că tot e pandemie, cu ceva sete de evenimente și concerte. Și nu oricum, cu ajutorul Manuelei care a preluat frâiele barului de câteva luni, am putut aranja o filmare de 360 de grade folosind frumoasa tehnologie Virtual Reality, prin cei de la Peach Art Crew, o echipă de oameni foarte faini! Mihai Gradinariu, leader-ul echipei, s-a ocupat și s-a implicat peste așteptari în acest proiect.
Am planificat astfel ca totul să se întâmple într-o sâmbată, când echipa trupei și sunetistul lor însetați și ei să guste dintr-un concert, au venit la noi încă de la 8 dimineața, timp în care s-a lucrat foarte mult la aranjamente, mixer, sunet, probe, check, check, check, până ce toate instrumentele și microfonul au fost aduse în parametrii veritabili. Apoi, motor, s-a dat drumul la show, în jur de ora 15, în bar fiind doar trupa și noi, cei câțiva bețivi de-ai barului. E drept, eu am ajuns mai târziu “ca o prințesă” și evenimentul nu ar fi fost posibil fară implicarea, ajutorul și pasiunea pusă de Victor și Manuela care au stat acolo de dimineață până seara, pe tot parcursul defășurării ostilităților.
Erată: Mircea Florian și Calin Pop doar au ținut interviuri la noi în bar, nu au cântat, în agitație, informația nu s-a transmis foarte clar către Mike înainte de concert.
