Deși am zis că încerc să fiu mai serios și să scriu mai repede despre concertele la care am fost, nu am reușit lucrul ăsta. Încerc și eu, nu mă bateți.
Pe lângă concerte, anul ăsta a fost unul din cele mai pline în materie de călătorii, așa că mi-a fost greu și lene să tot scriu – cel puțin așa îmi spun singur. O să fiu mai “sumar” decât în mod normal, să fie o postare “de arhivă” mai mult, iar dacă unele concerte mi-au plăcut mai mult o să scriu ceva mai mult. Așa că, let’s go!
H8 / Rock’n’Ghena / Berzerk
București, România / Fabrica / 15.02.2025
Despre acest concert am scris ceva mai pe lung aici, că abia începuse anul și am zis că sunt harnic.
SoundArt Festival
București, România / Quantic / 14-15.03.2025
Aici ne-am luat bilete cu jumătate de an înainte pentru că veneau Villagers of Ioannina City, “prietenii noștri” (ai mei și ai Andreei). Pe lângă ei am mai văzut câteva trupe care ne-au atras atenția: Umbersun (RO) – cu un doom/death atmosferic foarte bun, Obsolete Guns (BG) – post-metal bine închegat și Five The Hierophant, pe care îi știam și îi mai văzusem și care au sunat foarte bine.
Cât despre favoriții noștri, Villagers of Ioannina City, mi-au părut puțin cam obosiți, dar chiar și așa au sunat bine și am fost bucuros că publicul a fost mai animat decât dățile trecute când au mai fost pe la noi.
Hippotraktor / Calyces / Cosmin Lupu / Taine
București, România / Quantic / 29.03.2025
Surprinzător, am ajuns de la început – în ultima vreme cam chiulesc la primele trupe (deh, vârsta!) – și nu mi-a părut rău. Taine au fost la înălțime, au sunat bine, dar m-a terminat psihic Andy (voce) cu faptul că e fiu-său în sală și că etc, etc… La Cosmin Lupu nu am stat, că ne cam luase foamea și am ieșit să mâncăm ceva.
Grecii Calyces m-au surprins plăcut cu combinația lor de Mastodon și Baroness, iar Hippotraktor ne-au dat o lecție de show pe un post-metal rafinat în Belgia. Chiar la final am stat puțin de vorbă cu ei și “ne-am tras în poze” cu vocalul, pe care urma să-l vedem peste câteva luni în Olanda.
Klone / Kingcrow
București, România / Quantic / 02.05.2025
Pe Kingcrow i-am văzut și auzit, dar se pare că nu m-au impresionat, pentru că nu-mi prea amintesc cum au fost. Scusatemi, ragazzi.
La Klone a fost foarte bine. Sunetul a fost bun, iar francezii au cântat de pe toate albumele și ne-au ținut atenți, ceea ce e cel mai important la un concert.
Pelagic Fest
Maastricht, Olanda / Muziekgieterij/ 23-24.08.2025
Două zile de post-metal, cu mici pauze de alte chestii. După un drum de 2200+ kilometri, am ajuns in Maastricht cu bine, ne-am odihnit cât de cât, și pe 24 august pe la 15:00 am mers să ne distrăm. Mi-am luat niște notițe la fiecare trupă pe care am văzut-o, deși sunt haotice și nu mai înțeleg nici eu mare chestie din ele.
Prima zi
Barrens au sunat atmosferic, dar în același timp dinamic. Au folosit sample-uri mișto, plus că tobarul avea tamburine și cowbell. Andreei i-au plăcut foarte mult. Au fost una din trupele care au cântat două seturi, al doilea fiind în a doua zi.
Pe Hemelbestormer îi văzusem cu ceva ani înainte la Dark Bombastic Evening, în Alba Iulia, și ne plăcuseră. Acum i-am așteptat ceva cam mult (probleme tehnice?) și deși au sunat foarte bine și mi s-a părut că au progresat față de cum îi știam, la un moment dat ne-am cam plictisit și am ieșit la o bere.
Norvegienii de la Astrosaur au fost una din surprizele festivalului pentru mine. Și nu pentru că nu i-aș fi știut, că îi ascult de ceva vreme, ci pentru că nu mă așteptam să fie atât de animați și de comunicativi cu publicul. A fost un show de nota 10 și mi-au dat un aer de pozitivitate.
BRUIT ≤ au fost a doua trupă care urma să aibă două “recitaluri” și pe bună dreptate. Nu îi ascultasem și nu știam la ce să mă aștept, dar m-au “lovit” din prima cu atmosfera pe care o creează. Muzica lor e cinematică și pe alocuri îmi amintea de Hidden Orchestra, pe alte faze îmi păreau că sună a Portico Quartet, totul combinat cu ceva din Mono. Nu de puține ori am închis ochii și mă simțeam ca în niște scene de film, chestie care mi se întâmplă destul de rar.
“Britanicii” Telepathy erau o altă necunoscută, dar și ei ne-au surprins cu cât de bine au sunat. Și ei creează o atmosferă cinematică și au știut să țină publicul atent, cu toate că au avut niște probleme tehnice și “backing track-ul” nu le-a mers pentru câteva minute. Andreea a fost atât de încântată de ei, că am mers direct să-și cumpere un tricou.
Au urmat apoi belgienii de la Psychonaut, pe care abia îi așteptam. După cum am scris mai sus, aici l-am văzut din nou pe Stefan de Graef, vocalist și la Hippotraktor. Am avut parte de o experiență foarte mișto, cu proiecții adaptate la ceea ce cântau. Și au cântat genial de bine, cu toate că la un moment dat “s-a tăiat” sunetul de tot și au avut câteva momente bulversante. Cu Stefan am făcut și două poze afară și părea să-și amintească de noi.
Apoi din nou Barrens, dar ceva mai scurt. Nu mai țin minte de ce, dar în notițe scrie că am văzut puțin…
De God Is An Astronaut știam de mulți ani, dar oarecum nu mi-am făcut timp să-i ascult. Irlandezii au venit pe scenă și au început direct, fără discuții cu publicul, dar ce show au avut!!! Totul, de la muzică până la lumini, ne-a băgat în atmosfera lor și spre deosebire de alte trupe, chiar dacă au piese lungi, nu sunt plictisitori. A fost unul din “highlight-uri”.
And then, there was Lo!. Australienii au fost oarecum “ca nuca în perete” la acest festival. Sludge-ul lor, care o dă mult spre metalcore/hardcore, nu prea a fost în ton cu restul atmosferei, dar mie mi-au plăcut la nebunie. De la primul acord până la final am stat aproape de scenă și l-am urmărit pe vocalist cu gesturile lui “de actor”, cu vocea impresionantă și agresivă, iar în jur nimic! Adică nu chiar nimic, dar pe aproape. Ce cântă ei se pretează foarte bine pentru un moshpit și chiar ne-au îndemnat de multe ori să facem asta, dar publicul de la acest festival nu venise pentru așa ceva. La un moment dat am încercat un circle pit, dar înafară de o tipă nu s-a mai băgat nimeni, așa că m-am lăsat. Pentru mine au fost cea mai bună trupă de la festival.
A doua zi
Am început cu Pothamus, trupă din gașca belgiană Hippotraktor/Psychonaut. Au avut ceva “ritualistic”, niște ritmuri la tobe și muzica în general îmi sugerau o atmosferă de pădure întunecată unde un trib se adună pentru sacrificii. Sunt foarte atmosferici și au fost și ei ajutați foarte bine de lumini și proiecții. În notițele mele am scris “filme în creier la bursuc”, deci și Andreea a fost cam pe aceleași frecvențe ca și mine.
După care am avut a doua “nucă în perete” prin Bear, trupă de hardcore/metalcore care venise cu lecția pregătita, dar care, ca și Lo! cu o zi înainte nu prea a avut cu cine. Deși muzica lor e antrenantă și agresivă, publicul aproape că dormea. Și asta în condițiile în care era abia a doua trupă în acea zi. La un moment dat chitaristul a vrut să mai anime lumea și a venit în mijlocul mulțimii, dar degeaba. La final, poate și de frustrare, au aruncat chitara și bass-ul în tobe și au dispărut de pe scenă.
Pe scena mare i-am văzut apoi pe Hypno5e, pe care nu-i văzusem niciodată, deși îi știu de 10+ ani. Au sunat foarte bine și foarte închegat, iar spre plăcuta mea surprindere, au cântat piese și de pe albumele vechi, mai “metalice” decât ce cântă în prezent. Dar per total au făcut show cum trebuie și au fost una din trupele care mi-au plăcut cel mai mult.
Pe Lizzard nu-i știam deloc, dar au fost una din descoperirile noi de la festival. Sunt mai spre post-rock, puțin mai “ușor” la sunet, dar nu și la atitudine. Au fost printre cei mai energici de pe scenă și au știut să anime publicul. Pe alocuri îmi semănau puțin cu Elder. A fost singura trupă cu o tipă la tobe și pot spune că a fost chiar foarte bună, mi-a plăcut.
Apoi o nouă repriză de BRUIT ≤. De data asta am avut parte și de vioară și din nou multă atmosferă cinematică.
Cam acum a fost momentul de saturație – deja a fost prea mult post-metal, prea multă atmosferă și prea multă melancolie. Ne cam plictisisem.
I-am mai văzut puțin și pe Gösta Berlings Saga, trupă cu o combinație eclectică de stiluri. Au început cu ceva chestii industrial, apoi au dat-o în jazz, după care am auzit ceva mai spre latino rock, ca apoi să aud chestii de progressive metal. Pe lângă sunetul interesant, au fost și comunicativi și explicau despre ce e vorba în fiecare piesă în parte. Dar, după cum spuneam, mă ajunsese plictiseala și am ieșit să-mi iau o bere și o gură de aer…
Ultima “trupă” a festivalului a fost Ihsahn, care au venit pentru că anulaseră show-ul din anul precedent. Din păcate (poate mi s-a părut doar mie) au fost cam c(l)inici – au cântat bine, au cântat legat, dar au avut zero interacțiune cu publicul. A fost ca și cum trebuiau să bifeze că au fost la festival și aia e.
Cam atât de aici. A fost o experiență interesantă. Ne-a plăcut mai mult orașul, cu toate locurile istorice, cu piața centrală, cu locurile în care am intrat. Festivalul a fost bun, dar nu cred că mai vreau să merg la un festival care se bazează destul de strict pe un singur stil. După două zile de post-metal și atmosferă îmi cam venea să fug în pădure!
Kayo Dot / Orkid
București, România / Quantic / 05.09.2025
E vorba aia cu “never meet your heroes”. Deși nu pot spune că îi am ca eroi pe Kayo Dot, pot spune că îmi plac din punct de vedere muzical. Dar live au fost un mare “letdown” pentru mine. Mi s-au părut plictisitori, au lungit piesele mai rău decât pe albumele de studio, iar aerele lui Toby Driver m-au scos din sărite.
Cât despre Orkid, care au cântat în deschidere, au fost “meh”… Mi-am pierdut o seară prin Quantic.
Vulture Industries / Sur Austru
București, România / Quantic / 12.09.2025
Norvegienii Vulture Industries au venit cu un show pentru a sărbători zece ani de la lansarea albumului “The Tower”. Fusesem și la acea lansare și ne-au plăcut, așa că n-a fost greu să ne hotărâm dacă mergem sau nu, doar că uneori “soarta” îți mai joacă feste. Era o seară liniștită și frecam menta prin casă, când brusc îmi amintesc că avem bilete la concert! Ne uităm la oră, era aproape 20:00. Ne-am îmbrăcat repede, am chemat un Bolt și am fugit spre Quantic – am mai nimerit și un șofer nou în București și a comis-o la o intersecție, așa că ne-am lungit drumul puțin.
Dar nu contează prea mult. Din păcate nu i-am prins pe Sur Austru, dar am ajuns aproape când nebunii de norvegieni dădeau să înceapă. Și nu am fost deloc dezamăgiți: am avut parte din nou de un show de calitate, în care personajul principal a fost, ca de obicei, vocalistul Bjørnar. Nu înțeleg fenomenul prin care publicul român îi place atât de mult pe băieții ăștia, dar mă bucur de asta, pentru ca mereu la concertele lor e atmosferă prietenoasă, cu oameni care cântă împreună cu trupa, cu mici moshpit-uri, cu tot ce trebuie. Deci, da, a fost o sărbătorire cu succes.
Conan, Thra
Paris, Franța / Backstage by The Mill / 07.10.2025
Oui, c’était mon premier concert à Paris. Ce, nu știați că sunt poliglot? Am norocul să lucrez într-un proiect mișto la muncă și pe lângă faptul că facem minim o deplasare pe an în Franța, m-am mai nimerit și cu un coleg francez metalist get-beget. Așa că în septembrie, când i-am confirmat că vin la Paris, Jonathan (colegu’) mi-a luat bilet la concertul Conan.
Cu o oră înainte de show am mers la o berărie oarecum vis-a-vis de Moulin Rouge – clubul cu concertul e chiar lipit de acest loc cu istorie – și am stat la povești așteptând-o pe soția lui Joe. Când mai erau zece minute până la “open doors”, ne-a dat mesaj că nu ajunge la timp și că putem merge înainte la concert. Așa că ne-am dus. Locul, nu prea mare, încăpeam 250-300 de oameni maxim, era deja aproape plin.
Nici nu am apucat să mă bucur de două guri din berea pe care mi-o luasem, că pe scenă au venit Thra. Au luat-o brusc, americănește, cu un death/sludge agresiv și nu s-au lăsat până la final. Deși la început publicul a fost mai “rece”, pe parcurs lumea s-a încălzit și s-a stârnit un moshpit frumos. Au sunat bine, mi-au plăcut. Culmea, în pauza de după ei, m-am dus până la standul cu tricouri să-mi iau ceva și m-am pomenit chiar cu ei în față, așa că am făcut și o poză.
Apoi au venit headlinerii Conan și la fel ca predecesorii lor, au dat-o direct! Ne poziționasem oarecum central, cam la 10m de scenă, dar în toată îngrămădeala nici nu mai conta unde ești. Tot publicul era la unison cu trupa. Ritmurile “fumate” de stoner doom i-a făcut pe toți să dea din cap, să se agite și să se simtă cât mai bine. Am simțit și ceva damf de iarbă, dar nu m-a mirat deloc, că doar muzica englezilor pentru aia e. Au cântat cam tot albumul Violence Dimension, pe care abia îl lansau, dar și piese de pe albumele mai vechi. Au sunat și ei foarte bine și show-ul a fost excelent!
The Pharcyde
Paris, Franța / Le Bataclan / 13.10.2025
Aproape o săptămână după primul concert în Paris, am ajuns și la al doilea. În nebunia mea de a găsi câte un concert pe oriunde ajung, am dat peste The Pharcyde la Le Bataclan. Știam de club chiar de multă vreme; auzisem că e o sală bună pentru așa ceva, dar după atacul terorist de cu zece ani înainte, cred că acum știe toată lumea. Da, mi-aș fi dorit să ajung aici, dar nu pentru că am idei macabre, ci pentru că e un reper pentru cultura modernă franceză.
Anyway, cu câteva zile înainte de concert am reușit să mai “agăț” un coleg francez, Alex Adjevi, să meargă cu mine. Întâmplarea e că eram la o ieșire cu toți colegii din proiect și le povesteam unora că merg la Bataclan, iar tipul s-a activat imediat și mă întreabă la ce concert merg. I-am povestit puțin despre americani, despre faptul că au fost un fel de “avangardă” în hip-hop-ul anilor ‘90 și s-a lăsat convins și și-a cumpărat biletele pe loc, de pe telefon.
În seara cu concertul ne-am întâlnit în fața clublui la ora deschiderii, dar am mers mai întâi să mâncăm ceva și să mai stăm la povești. Nu ne știam personal prea bine și am aflat unul despre altul lucruri interesante (zic eu). După “haleală” am mers direct în sală, unde prima dată ne-am alimentat cu câte o bere. Sala era pe jumătate plină și eram puțin dezamăgit.
Show-ul a început cu un DJ francez (scuze, am uitat numele), care a avut un set cu hip-hop, R&B și ceva soul din 1995, anul lansării albumului “Labcabincalifornia”, pe care The Pharcyde îl aniversa cu acet turneu european. A fost numai bine de încălzit atmosfera și l-am văzut și pe Alex că se simțea bine.
Apoi au venit nebunii pe scenă și timp de două ore am sărit, am dansat și am cântat cu ei și cu publicul. Între timp sala se umpluse, iar de la o piesă la alta atmosfera era din ce în ce mai încinsă. Am fost surprins să văd și să aud cât de bine știau ăștia mai tineri versurile unui album de acum douăzeci de ani! De la “Oh shit”, trecând prin “Runnin’”, “She said” sau “Drop”, pe fiecare piesă lumea reacționa la îndemnurile lui Imani, ale lui Fatlip și ale lui SlimKid3. A fost pe bune un show de zile mari și cred că aș fi regretat să nu-l prind.
Blood Incantation, Esoteric
Atena, Grecia / Floyd Live Music Venue / 16.102025
Și ca să continuu nebunia mea cu concertele, a urmat un alt show în deplasare. Am sărit pe bilete de cum am aflat că Blood Incantation ajung în Atena. Nu aș fi vrut să-i ratez și pentru că la noi nu prea vin trupele care au succes în prezent, am zis să “let’s go”. Am planificat cu Andreea o plimbare mai lungă în capitala greacă, pentru că e una din leagănele civilizației noastre și merită văzută. Și dacă tot ajungeam dimineață pe 15 octombrie, de ce să nu mai prindem și un concert în plus seara? Am luat bilet și la Bombino, despre care aflasem și îl ascultasem de mai multe ori în mașină, prin intermediul Radio Paradise. Doar că nu l-am mai prins pe bombonaș, pentru că a intervenit treaba cu proiectul în Paris, unde a trebuit să stau inclusiv pe 15.
După un zbor de la Paris la București cu o seară înainte, am luat cursa de la București la Atena a doua zi dimineață și pe la prânz eram într-o Atenă ploioasă și răcoroasă. Cazarea ne-o luasem chiar aproape de clubul unde era concertul, așa că am mers și ne-am odihnit puțin înainte, iar pe seară ne-am dus la show.
La intrare am fost întâmpinați de o coadă la merch, unde ne-am postat și noi, că nu aș fi vrut să ratez un tricou cu americanii. Am avut noroc și am prins chiar două. Apoi am mers în sală să vedem cum e treaba. Sala Floyd e foarte mișto, făcută special pentru concerte, cu un fel de rampă după zona din fața scenei, cu o balustradă pe care te puteai sprijini și îți puteai ține berea. Era locul perfect să te poziționezi dacă ești mai scund.
Dar să zic de concert. În deschidere i-am avut pe englezii de la Esoteric, niște bunici ai genului funeral doom. Au dat-o leeent și apăsat, cu niște growl-uri care te trezeau din morți, cu piese lungi, dar nu plictisitoare. Am fost surprins să-mi spuna Andreea că i-au plăcut. Eu nu mă dau prea tare în vânt după ei, dar poate eram așa și pentru că abia așteptam să-i văd pe ceilalți.
Iar ceilalți, Blood Incantation, au venit pe scenă după ce s-au cam lungit cu pregătirile (cel puțin așa mi s-a părut), dar când au băgat intro-ul s-a făcut liniște în sală și toată lumea era cu urechile atente. Asta pentru că toți știam ce urmează: două ore de plimbare prin cosmos, cu pinkfloyd-ismele combinate cu death metal, cu muzică “spațio-electronică” și cu multe alte elemente care te bagă într-o atmosferă de roman SF. Americanii au cântat tot albumul “Absolute Elsewhere”, iar pe final, la bis, ne-au mai dat și vreo trei piese de pe albumul de debut. Au sunat impecabil, și publicul a fost de nota 100. Nu știu de ce, dar chiar dacă suntem oarecum balcanici, nu ne putem compara cu grecii (și nici chiar cu bulgarii) când e vorba de public. Ne-am promis că o să mai mergem la concerte în Grecia după ce văzusem aici.
Slapshot
București, România / Expirat, Halele Carol / 12.11.2025
Mă trezesc într-o zi cu mesaj de la Tase: “Deci vii la Slapshot, da?”, iar eu eram “Ce? Cine?”, dar i-am răspuns “Cred că da. Stai să văd.”
Știam de Slapshot, dar sincer nu prea i-am ascultat. Dar văzând că e ultimul lor turneu în Europa, m-am decis să merg.
Am ajuns la Expirat chiar înainte de trupele de deschidere. Am avut parte de Silence is Violence și Berzerk. Nu pot spune multe despre ei pentru că nu mi-au lăsat vreo impresie, din păcate.
Oricum, abia așteptam să-i văd pe americani, cu atitudinea lor hardcore, așa cum sunt învățat. Și nu am fost deloc dezamăgit. Boltonezii (sau e “boltonienii”?), chiar dacă sunt la final de carieră și ceva mai în vârstă decât puștii din deschidere, au dat lecții de cum se face un show hardcore. De la început până la sfârșit s-au mișcat pe scenă, au stârnit publicul și au strigat de nebuni. Vocalul Jack, la cei 62 de ani ai lui, ne-a lăsat în urmă la condiție fizică și prezență scenică. Au cântat de pe toate albumele lor, așa cum era de așteptat și au fost mulțumiți de reacția publicului. Chiar a meritat să-mi rup din timpul liber și să vin să-i văd.
Terror / Death Before Dishonor / Last Hope / Risk It
București, România / Quantic / 28.11.2025
La nici două săptămâni după Slapshot am avut parte de o nouă nebunie hardcore. De data asta în Quantic, cu multă lume; atât de multă lume, că nici nu m-a surprins să-l văd în mulțime pe prietenul Costi, care vine foarte rar la așa ceva. Oricum, tipic unui concert hardcore, era multă voie bună, m-am salutat cu mulți cunoscuți, am stat la o cioacă, etc.
Pe primii bulgari, Risk It, nu i-am prins, dar pe Last Hope, da. Din păcate nimic nou: și-au făcut bine treaba pe scenă, ne-au spus de multe ori cât de prieteni suntem, dar au încălzit bine atmosfera.
La moșii de Death Before Dishonor m-am mutat mai în față, dar đeși atmosfera se încinsese destul de bine, n-am avut încredere de ajuns să mă bag la moshpit. Au sunat bine, au cântat tot ce se putea cânta de pe toate albumele lor, iar apoi au făcut loc headliner-ilor.
Terror nu au nevoie de introducere. Au venit furtunos pe scenă și ne-au terorizat cu atitudinea lor. De la un capăt la altul vocalul a urlat “stage dive! stage dive!” și deși eu n-am sărit, am văzut prea multă lume că a făcut asta, până și unii care mai până ieri nici nu veneau la concerte hardcore. La moshpit nici nu se pune discuția. N-am rezistat tentației și m-am băgat chiar mai mult decât m-aș fi așteptat să o fac. Era cât pe ce să rămân fără ochelari, dar am reușit și de data asta să fiu pe fază.
Ultimul concert de hardcore pe 2025 nu a dezamăgit. Urmează 2026!
Possessed / Terrorizer / Suicidal Angels / Nightfall / Ater
București, România / Quantic / 04.12.2025
Deși inițial trebuiau să cânte și Massacre, iar astfel am fi avut un lineup cu o mică istorie death/grind, la momentul concertului am aflat că au fost înlocuiți de către Suicidal Angels. Motivele au fost obiective, așa că nu comentăm.
Am ajuns, din păcate, chiar când terminau de cântat Nightfall, deci nu i-am prins nici pe Ater. Dar frații lor greci de la Suicidal Angels și-au făcut treaba foarte bine cu thrash-ul lor modern, rapid și tehnic. Au avut o prezență scenică foarte bună și au reușit să pună lumea în mișcare.
Dar eu venisem special să-i văd pe tăticii grindcore-ului american, Terrorizer, mai ales că doi din membri sunt și doi dintre tăticii death metal-ului: David Vincent și Pete Sandoval (ambii ex-Morbid Angel). Nu am fost dezamăgit deloc. Au sunat foarte bine, dar nu e nimic surprinzător, având în vedere vasta experiență pe scenă. Vocalul și-a făcut treaba și el și a știut cum să animeze publicul. Totul a fost strună.
Iar la final au fost Possessed, care au dat numele genului muzical death metal. Spre surprinderea mea și a altor cunoscuți, au sunat impecabil. Au cântat aproape o oră și jumătate, iar pe tot parcursul show-ului am avut parte de moshpit, de plete în vânt și de circle pit-uri. Vocalul, deși în scaun cu rotile, avea energie cât mulți vocaliști mai tineri de pe la noi, iar faptul că știe să comunice cu publicul a fost demonstrat prin faptul că mulți puști care urcau pe scenă pentru stage dive s-au dus și l-au îmbrățișat! Nu mai văzusem până acum așa ceva la un concert death metal.
Din nou, o seară reușită, cu toate că muzica a fost old school cântată de oameni old school!
Partizan
București, România / Arenele Romane / 17.12.2025
La Partizan mergeam pentru că nu puteam să refuzăm inviația lui Ciprian. Din păcate, cu două săptămâni înainte de concert a avut loc un eveniment neașteptat: Artan a dispărut dintre noi! Da, Artan, cel care a deschis calea către muzica bună multora dintre noi în anii ‘90 cu ai lui Timpuri Noi, Artan cel cu voce impresionantă, Artan cel mereu mucalit și sarcastic.
Concertul inițial nu se mai putea ține, iar trupa a vrut să facă un show în memoria colegului lor. Și a fost unul din cele mai bune concerte de anul acesta, cu toate că a început cu stângul din cauza unor probleme tehnice.
În cortul de la Arenele Romane s-au strâns peste două mii de fani Artan. Trupa a cântat împreună cu mulți invitați care voiau să-și arate respectul pentru ceea ce a însemnat acest om. După ce problemele tehnice s-au rezolvat, am avut parte de tot ce era mai bun din piesele Partizan și Timpuri Noi (din perioada când Suedezu și Artan erau membri): de la “Perfect” și “Adeline” până la “Fata Mea”, “Șah” și alte nebunii. Am avut parte și de un taraf care a cântat piesa “Android Leontin”, iar pe final un moment foarte emoționant (pentru mine) cu câțiva foști colegi de-ai lui Artan de la Corul Radio, care au cântat o variantă adaptată a piesei Perfect.
Totul s-a terminat prea repede, așa cum s-a terminat și viața lui Adrian Pleșca, cel care a însemnat mult pentru mulți.
Gata și 2025…
Postat în:
Cronica de concertSURVOLAJ…. o abordare personală
I-am vazut prima si ultima oară (in formula initială) în toamna anului 1994, la Concertul de la Sala Polivalentă din Iasi. Eram student în anul I la Arhitectură, aveam toată viata înainte, fericirea practic iradia din mine si suportam cu greu acea stare, plesneam de viată netrăită si credeam sincer că durerea din omoplati se datorează aripilor care îmi cresc încet pe sub piele si că o să-mi iau zborul din clipă în clipă.
Până la 18 ani, când am plecat la facultate în alt oras, trăisem la Bârlad, un oras mic dar cu potential mare, “oras frumos cu bulevard” vorba Dragonului. Chiar în primul an de liceu, în toamna lui 1989, văzusem IRIS la primul meu concert de muzică rock, la Casa de cultură a sindicatelor ocupată până la refuz de către elevii liceului nostru, concert terminat brusc si fortat de Securistii prezenti si speriati de haosul care începuse.
Societatea romaneasca în anii 90, după trauma regimului comunist care aproape o sufocase timp de jumătate de secol, cu rănile ei deschise si nevindecate, se comporta ca un orb năucit care vede lumina pentru prima oară si mergea impleticită spre viitor….cu spatele. Muzica celor de la Survolaj, cu riffurile psihedelice ale rockului progresiv de la începuturi si amintind de muzica anilor 70 a celor de la Led Zeppellin, Black Sabbath si Deep Purple, unde îsi fixaseră arogant punctul de referintă cu o încremenire asumată, mi-am dat seama mai târziu că nu putea fi decât atunci, în epoca aia naivă si cu forme moi, nedefinite si neumplute încă de continut. Asta dacă vă mai întrebati încă de ce unele lucruri se întamplă doar intr-un spatiu si un timp unic, specific si irepetabil.
La întrebarea obraznică a unui reporter: ” De ce v-ati despărtit ? “, Silvian a răspuns candid si nesigur parcă ; ” pentru că nu am putut gestiona succesul….ne-am speriat în ce directie se duceau lucrurile ” (cu 10 ani inainte, auzisem ceva similar de la George, solistul trupei Travka, în culise, fix înainte de a intra pe scenă si de a cânta cu spatele la public, asa cum numai el o făcea: ” Crezi că este usor să fii STAR ROCK?”
Si cum toate au un sens în Universul nostru, pentru că “efectele” apar dupa o “cauză” neaparată, acum vă zic vouă, dragă Silvian, Levi, Zsolt si Cătălin, că: “Ne-ati mandatat pe noi să învătăm să gestionăm esecul (disparitiei voastre) pentru că voi nu ati gestionat succesul (aparitiei). Dar nu-i nimic, it’s fair enought…voi ati “survolat” înăltimile, noi v-am văzut si v-am ascultat de aici, de jos.
Căci fără martori, nimic nu rămâne …
I-am revazut 30 de ani mai târziu, în decmebrie 2023, la Trei Betivi, într-o atmosferă intimă dată de spatiul restrâns al locului, practic un living mai mare.
“Time-Machine-ul” functiona si era acolo, am închis strâns ochii si am deschis larg urechile. Surprinzătorul “Broken Flight”, paradoxalul “Love me and hate me”, dark-ul “Străzi bântuite de noapte” sau proaspaătul “Cântec al ploaiei”, cu percutia care impune un ritm progresiv, cu contratimpi, sincope si jumătăti de măsură în exces (pe care le ador) lasă vocea nazală si sigură a lui Silvian în fată si uneori chitara electrica si bass-ul scapă în solo-uri frumos slefuite.
Eram cu 30 de ani mai devreme în Sala Sportuilor, era putină lume sau sala era uriasă (oricum nu era nimic nefiresc, de parcă Mantuirea nu se întamplă decât individual sau în grupuri mici si nu cu Masele de oameni). Silvian recita o poezie pe care desi o stia de dinafară, pentru impresia artistică probabil, o citea de pe un sul de hârtie igienică pe care îl derula încet pe acel background sonor psihedelic. Apoi a deschis o sticlă de vodkă din care a luat o prima înghititură înainte de a o da unei fete din publicul primului rând. Sticla s-a plimbat din gură în gură, ca într-un sărut nesfârsit si a ajuns la mine….goală. Sticla am tinut-o cu sfintenie, pe un raft, în camera căminului studentesc în care am stat cei 6 ani de facultate si nu am luat-o cu mine când am plecat. Am lăsat-o acolo, as fi facut un sacrilegiu, era “topită” deja în decor.
Am deschis ochii pentru că întunericul începuse să mă doară. Si am plâns … pentru că acum 30 de ani, am râs. Ca să se închidă frumos, dragii mosului…
The Ocean @ Quantic
The Ocean sunt anunțați că vin iar pe meleagurile est europene. Când să plec pe concert, Radu mă întreabă dacă știu un trombon, pentru că aeroportul a trimis trombonul trupei în altă parte. Sun încolo și încoace, mă intersectez cu alții care căutau și ei același trombon și în final, în drum spre Quantic aflu că un trombon e disponibil pentru trupă. Sun la Quantic și aflu că se găsise deja unul de ceva timp, păi organizatori și impresari, faceți update la anunuț atunci, zic …
În deschidere îi găsesc pe Bipolar Architecture la ultimele piese, care fac un show impresionant, cu inflexiuni oceanice strong și rafale de ritmuri, așa că nu ratez să-mi îmbogățesc colecția cu un vinil de la ei.
După pauză, încep The Ocean care acaparează scena și publicul imediat. Felicitări echipei de sunet, în sfârșit un concert care se aude de la excelent în sus!
O trupă completă cu un post metal pe teme geologice, cu art work-uri la fel de fascinante și circulare ca muzica lor, ce te plasează în perspectiva mereu evoluționistă a scoarței terestre.
Energia curge dinspre ei spre public și înapoi dinspre public spre ei, vocalul face câteva incursiuni de crowd prin mulțime, cântând de pe brațele fanilor.
Acorduri de bas introspective, ritmuri și riff-uri meditative, ești într-un ocean al sunetelor din care nu vrei să ieși prea curând …
Se face și bis și performanță de răsunet! Se termină concertul și după un pahar de vorbă în Quantic, pornim la alte pahare de vorbă și muzici în 3B.
Bulz Brotherz & Partizan
Bulz Brotherz
Când am văzut săptămâna trecută pentru prima oară Bulz Brotherz (se scrie cu Z, de ținut minte, pentru că am mai greșit și noi în trecut) și am auzit cum sună și cum se afișează pe scenă, nu am putut să mă gândesc decât la trupa Delivery a lui Andy Larkin din desenele care au marcat copilăria multora dintre noi, „Ce-i cu Andy?”.
Însă, după prima impresie, poți observa un pattern de regândire și reinterpretare a unor melodii românești celebre, într-o manieră mai înspre rock sau blues. Similar, am putea spune, cu Niște Băieți, dar mai soft.
Trupa este destul de nouă pe scena românească și a ieșit anul trecut cu un album, în prim volum așa cum vedem online, numit „Toate Cele Bune”.
Am putut asculta de pe albumul lansat piesa „Ceaiul”, care conține un început inspirat din piesa „Thank You” cântată de Dido (reinterpretată și aceasta la rândul ei de Rob Thomas sau poate vă e mai cunoscută piesa „Me and My Broken Heart” de la Rixton) ce tranziționează cu versurile piesei de muzică lăutărească românească „I-auzi ploaia în jaluzele”.
Tot de pe acest album am mai ascultat live și „Zbătuta (Ală nu-s eu)”, piesă care se menține în top 40 la „Top Show – Radio Guerilla”, loc în care puteți vota și voi melodiile voastre preferate.
Per total, a fost un concert bun de deschidere, care ne-a pregătit și acomodat cu spațiul cel nou și neobișnuit unde au urmat veteranii de la Partizan.
Partizan
Că tot am pomenit de locul neobișnuit anterior, trebuie menționat că acest concert a avut loc într-un club propriu-zis de striptease. Acesta a fost ales special pentru sărbătoarea românească a dragostei – Dragobetele, dar și în ton cu discoteca în care ar merge o „păpușe masculină”.
Locul a avut un sound neașteptat de bun și un spațiu destul de okay pentru concert, deși au existat câteva mici probleme de sunet și nu s-a auzit vocea la primele piese.
Am mai scris de Partizan pe pagină, dar nu eu și, recunosc, de la reîntoarcerea lui Artan, solistul trupei, eu nu am apucat, din păcate, să îi revăd. De fapt, i-am văzut o singură dată pe Partizan cu Laura Brat la voce, în perioada în care Artan nu a cântat cu ei.
Partizan – Istorie
De aceea, simt nevoia să fac o introducere și o mică descriere pentru potențialii necunoscători ai istoriei trupei și membrilor săi. Partizan este proiectul lui Adrian „Artan” Pleșca (voce) și Răzvan „Suedezu” Moldovan (voce și chitară), membri fondatori ai formației Timpuri Noi în anii `80 , probabil prima trupă mai punk-oriented, poate mai mult prin atitudine, dar și prin versuri sau sound. Partizan este proiectul mai modern, agresiv într-un mod experimental/industrial comparativ cu Timpuri Noi, repus pe picioare de câțiva ani și chiar foarte activ. Alături de Artanu și Suedezu, mai cântă și Adrian Agheniței (The Nuggers, ex-Dead Ceaușescus ș.a.) la bas și Andrei Bărbulescu (ex-Timpuri Noi, Sarmalele Reci sau Antract) la tobe.
Am făcut toată această introducere și trecere în revistă pentru că am un respect nemărginit pentru Partizan și în trecut pentru Timpuri Noi, pentru tot ce au realizat și transmis publicului, sunt fără nicio îndoială legende.
Partizan – Concert
Acum, să trecem și la concert, care a început într-o variantă Timpuri Noi, cu melodia „Albele Furtuni”, cântată a capella de Artan, fără microfon, urmată de celebra piesă „Perfect” interpretată în stilul Timpuri Noi, nu Partizan (piesa a fost reinterpretată de Partizan și apare pe albumul „Am cu ce” din 2002).
După acestea două, Artan a făcut o fază demnă de GG Allin și a rămas în pielea goală fără niciun stres, urmând imediat „Păpușea Masculină”, tematică serii.
A urmat încă o piesă a Timpuri Noi, anume „Becule” și, ceva mai târziu, a fost interpretată chiar prima piesă lansată cu Timpuri Noi în 1982, „Mistrețul”.
În afară de acestea, am avut parte de un set exclusiv Partizan cu piese extraordinare ca „Deplasarea obiectelor”, „Pornesc primu de la stop”, „Androidul Leontin”, „Banii” și multe altele.
Partizan – Final și tigrul valoros
Chiar dacă nu am fost la multe concerte Partizan, am impresia că nicio prestație nu este la fel ca cealaltă. Pe lângă acest concert tematic, cu disco-balluri, baloane sparte cu confetti, dansatoare și un tigru imens (de pluș) pe scenă, care l-ar fi speriat pe Mowgli dacă era cu noi, trupa are o relaxare aparte și totul pare foarte spontan și improvizat. Asta se datorează clar și experienței lor foarte mari de muzicieni, dar și a felului în care au gândit și își propun să prezinte show-ul publicului.
Am crezut că s-a terminat concertul cu „Dușmănia”, plus bis-urile la „Păpușea Masculină” și „Perfect” (de data asta în stilul Partizan), dar nu. Tigrul de care v-am zis mai devreme a avut un rol special și a fost principala atracție, pentru care s-a organizat o licitație la finalul concertului (sau ceea ce credeam noi a fi final).
Partizan – Licitație și al doilea final
Artan aproape a câștigat licitația de pe scenă, oferind 950 lei. Apoi, Trei Bețivi a oferit 1000 lei iar, la ultima strigare, Călin Dragomir a oferit 1500 lei și a plecat cu tigrul acasă. Totuși, cei care au licitat au decis însă să doneze toți banii strânși (3450 lei) Asociaţiei Lindenfeld, mai exact proiectului „Ajungem MARI”, ce susţine pe termen lung educaţia copiilor şi tinerilor din centre de plasament şi medii defavorizate.
După licitație, s-a continuat cu varianta industrial a „Perfect”, dar și, la câteva minute după, Suedezu a revenit pe scenă și a cântat singur piesa „Hurt” de la Nine Inch Nails. După, alături de Artan, a recânta o parte din piesa „Șah”, am crezut că va fi un concert fără sfârșit. Fiecare prestație d-ale lor este unică, v-am spus.
Postat în:
Cronica de concertHarakiri for the Bear
Sâmbăta seara, 24 februarie 2024. Ieșisem la plimbare cu câinele când prietenii mei Alex & Sorin îmi trimit pe telefon poze cu ei la o bere in Quantic. Erau la concert și “îmi făceau în ciudă”, deși nu mă prea interesa formația headliner. Dar pentru că se mai întâmplă să ai soție pe fază, Andreea m-a întrebat de ce nu mă duc și eu… Și așa m-am hotărât brusc să merg și să le fac amicilor o surpriză.
După plimbarea prin parc am chemat un taxi și cam în jumătate de oră am ajuns la fața locului, unde mi-am cumpărat biletul la intrare (mamă, de când n-am mai făcut asta!!!) și am intrat în sală, unde cântau Karg ultima piesă. Eram prea concentrat să-i localizez pe băieți, așa că n-am înțeles mai nimic. Au urmat 10 minute de căutări: prin public, apoi afară la locul de fumat unde era groaznic, apoi din nou în sală… și nimic, ai mei nu erau nicăieri!
M-am hotărât să nu-i mai surprind și i-am întrebat direct cu un mesaj unde sunt: erau la intrarea în club, la o masă și am fost primit prietenește cu niște huiduieli, de se uita lumea din jur la noi. Oricum, am înțeles că huiduielile au fost modul lor de a se bucura că mă vedeau. Am mai stat acolo vreo 10 minute la o bere și o tacla, după care ne-am mutat înapoi în sală.
Pe scenă deja veniseră românii de la Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut, pe care eu îi mai văzusem de vreo două ori: una din ele în timpul Artmania 2019, când au avut un show în aer liber, în Piața Mică din Sibiu, de unde le-am și cumpărat CD-urile. Nu pot spune că sunt fan, dar nici nu-mi displac și, chiar dacă Sorin i-a criticat că nu au prezență scenică, mie mi-au părut destul de OK pentru ce muzică cântă – post-rock/metal atmosferic. Însă am văzut că publicul i-a apreciat și s-a văzut asta din aplauzele pe care l-au primit după fiecare piesă. Noi, totuși, ca niște non-fani, am stat în spate la discuții și povești.
După AFLMȘMP am luat pauză ca toată lumea, așteptând headliner-ii serii, Harakiri For The Sky, care nu e o formație după care mă dau în vânt – am încercat să-i ascult, dar “n-au intrat”. Doar că Alex & Sorin erau super încântați să-i vadă, așa că am așteptat să aud și eu ce se întamplă. Între timp am fost onorați și de prezența lui Tase și a Alinei, care veneau de la show-ul Partizan organizat de prietenii de la 3B. (cam multe detalii, nu?)
Austriecii au început fără povești prea multe, iar publicul s-a adunat repede în fața scenei. Stilul lor mi-a părut oarecum asemănător cu Agalloch, deși ceva mai non-atmosferic, dar la fel de melodic. În plus, par ceva mai moderni și văd pe net că sunt considerați “post-black metal”, deci da! Oricum, nu m-au prins, din păcate. Cel puțin nu la concert. Cred că are legătură și cu faptul că eram setat să nu fiu atent. Cât timp am stat și i-am urmărit mi s-au părut monotoni, deși după ce i-am mai ascultat acasă nu-mi mai par așa. Ideea e că la un moment dat mă luase somnul și nu prea am fost atent la ce se întâmpla pe scenă și în fața ei. Am văzut doar că lumea cânta cu ei și se manifesta specific rockerilor nespălați pletoși. Eu am stat la povești cu Tase și am apelat la o Coca-Cola ca să rămân alert. După mai bine de o oră show-ul s-a încheiat.
Băieții – Alex, Sorin, Tase – și fata – Alina – s-au hotărât să continue distracția la 3B, dar eu, pentru că sunt foarte responsabil, am plecat acasă. Însă pot spune că a fost o seară mișto alături de prieteni și, chiar dacă pe moment nu am gustat muzica, promit să încerc să-i mai ascult pe băieți. În plus show-ul a fost foarte tare și am văzut că publicul a apreciat asta.
Postat în:
Cronica de concertAm fost la Iggy Pop și mi-a plăcut!
De cum am auzit că Iggy Pop vine la Electric Castle am zis că nu e chip să nu merg. L-am mai văzut acum 11 ani la Peninsula, iar experiența a fost una exponențială. Am fost unul din puținii norocoși de atunci care a urcat și a dansat cu el pe scenă, iar asta mi-a rămas în memorie mulți ani. Bunicul punk-ului se întoarce în România, iar asta e de neratat!
Așa că iată-mă vineri seara, terminând ultimele task-uri la birou și făcându-mi bagajele să prind avionul care urma să ajungă într-o oră jumate la Cluj, să gust atmosfera și câteva trupe alternative înainte. Ajung în mare viteză la aeroport și constat că Taromul meu are întârziere 2 ore. Înjur … cum alt zbor nu era mai devreme, nu-mi rămâne decât să aștept 2 ore. Fac repede calculul, asta înseamnă că de la aeroport, la cazare și la concert trebuie să fac fix 30 de minute ca să prind începutul concertului. Fac totul contracronometru, căci altfel parcă n-ar fi fun, iau primul taxi din fața aeroportului care e oprit de un polițist, căci mașinile obișnuite nu mai puteau circula pe șoseaua ce făcea legătura cu festivalul fiindcă ar strangula șoseaua de 2 benzi … makes sense … un polițist îmi oprește un autocar și printr-o minune reușesc să arunc ghiozdanele la cazare și să ajung în câteva minute la fest.
Îl găsesc pe Iggy în plină formă, cântând TV Eye. Au trecut 11 ani dar are aceeași energie. Localizez repede un loc în fața scenei. Sunt momente din care savurez și trăiesc fiecare secundă. Cântă, ca întotdeauna, la bustul gol, nu are nevoie de haine și impresii. Venele aproape că stau să-i sară din corp … are 76 de ani și dansează la fiecare pas, mai energic decât mulți puști de 20. Împrăștie energie în fiecare secundă și o absoarbe la loc din public prin fiecare por. Ridurile îi curg pe față și corp dar nu pare că i-ar păsa o secundă. Respiră viață și inspiră iubire.
Row Power … se dă jos de pe scenă, vine lângă gardul unde sunt eu, cântă și întinde mâinile spre zecile de mâini întinse către el. Întind și eu mâinile … îl ating iar după 11 ani. Iggy nu poate fără contactul direct cu publicul. Față de Jim, îl iubește, și-l dorește, are nevoie de el. Și noi la fel.
Urmează The Passenger. Una din cele mai simple și străpungătoare piese din tot secolul … scrisă în ‘77, când încă își mai lua inspirația de la Morrison. Nu cred că exagerez spunând că spiritul lui Morrison se regăsește în dansul lui Iggy. În ‘67 Iggy a fost la un show The Doors care l-a lăsat uimit, iar după ce s-a terminat concertul, și-a cam zis: „hai să facem niște muzică!”. Și s-a făcut istorie. Primele ritmuri au prevestit și format proto-punk-ul, primele excentricități ale lui Iggy au născut stage diving-ul … iar primele expresii au împins și propulsat exprimarea liberă și autentică pe scenă, dincolo de bariere, într-o vreme în care regia și coregrafia dicta scena muzicii.
Și iată-mă în 2023, în cu totul alt secol, cântând la concertul lui Iggy din toți plămânii The Passenger, organic, cu sete și în extaz euforic. Și cu mine toată lumea din jur. Piesa împrăștie zâmbete, ritmuri și desfătare. La la la la, lalalala … La la la la, lalalala. Cântă doar publicul și toate instrumentele de pe scenă tac. E sublim. Nu pot filma mai mult de câteva minute pentru că vreau să trăiesc pe deplin toate momentele.
Ritmurile se accelerează și urmează Lust for Life. Adrenalina crește, dopamina la fel … endorfinele curg, toată lumea trăiește piesa. La I Wanna be Your Dog toți cântă. Da, sunt în extaz. Am fost la Iggy Pop și mi-a plăcut!!
(Credit video: Be Right Back Concert)
Totul se termina cu Search and Destroy. Ce-ți poți dori mai mult? După un show cu Iggy, am trecut prin una din cele mai istorice și autentice experiențe muzicale. Zâmbetul unui orgasm psihologic se citește pe fața mea.
Gata, poate să înceapă festivalul
____________________________________________________________________________________
PS: Nu pot să nu scriu despre erorile gazetărești în care gandul.info a publicat un articol despre Iggy Pop în 2009 în care a scris în detaliu despre un concert care n-a mai avut loc că se anulase, articolul fiind ulterior șters. Also Hotnews, Iggy Pop nu a fost pentru prima dată acum în România, a mai cântat acum 11 ani în Târgul Mureș. Jurnaliști de la gazete: Voi vă informați înainte sau mergeți cumva la concertele despre care scrieți ?!
Rockstadt (Suedez) Extreme Fest 2023
Nu aveam cum să rezist la atâtea nume faine anunțate, așa că vineri seara, când am terminat treaba la birou, am fugit cu Angi într-o cursă contracronometru direct la Râșnov și am ajuns spre finalul concertului Igorrr. \m/
Efecte și riff-uri tehnice executate ca la carte, sunet impecabil, o soprană demențială și un public excelent. Într-o lume convențională și o industrie muzicală standardizată, Igorrr pare ori că vine de pe altă planetă, ori dintr-un institut de boli mintale. Iar noi, cei care îl ascultăm, pare că ne place mult pe acea planetă …
După Igorrr am dat o fugă la cazare (nu mai erau locuri în camp) iar de acolo am ajuns înapoi, la Amorphis. Au băgat niște reprize de death melodic, progresiv melodic … cu care au încălzit atmosfera.
Trupă old school pe care o admiram în anii ’90, o aveam pe listă demult, dar noile ei direcții mă fac doar să-mi placă și cam atât.
Au urmat apoi greii serii … Meshuggah. Au lovit necruțător cu riff-uri complexe și multe note pe secundă. Cu o prezență scenică autoritară au rupt audiența. S-a auzit răsunător și atmosfera a fost grea, așa cum trebuie să fie la o astfel de trupă. Am trecut prin toate piesele cu mâinile în aer și cu capul în headbanging. S-a terminat totul cu Future Breed Machine și nici că se putea mai bine!
Un lucru e clar: concertele Meshuggah rup de fiecare dată, i-am revăzut și anul trecut la Artmania. Au lucrat concertul la același standard ridicat și au dat pe spate. \m/
După durul atac al timpanelor, m-am oprit la scena cu cort, unde Marduk satanizau audiența. Am văzut până acum Marduk doar pe scene mari iar aici, pe o scenă mai mică, i-am savurat mult mai bine și personal. Mosh pit-ul, care m-a absorbit imediat, a fost însuflețit și dement de mișto. Mortuus a avut o prezență scenică provocatoare … deși sonorizarea n-a fost la cote prea mari. Dar au curs prea bine tobele și … așa e cu black metal-ul, nu trebuie să se audă oricum întotdeauna cristal.
Ziua următoare am ajuns la festival la Discharge, unde m-am întâlnit cu niște punkisti de pe la bar, ce nu lipsesc de pe la nicio hardcoreală. Trupa a executat un hardcore punk bombă și la obiect, cu forță și atitudine, iar publicul a format mosh pit-ul pe măsură.
După ce am mâncat foarte bine la Maggie’s Ranch ne-am întors în plin soare la Agnostic Front. S-au încins repede spiritele și s-a format un circle pit de nestăvilit în fața scenei. Oamenii au fost în formă, sunetul la înălțime și wall of death-ul m-a absorbit ca un magnet în vârtejul din fața scenei.
La un moment dat, în mijlocul oamenilor a apărut cu chitara Vinnie Stigma, și a cântat de acolo Friend of Foe, înconjurat de voci și de fani.
La final, au strigat și cântat un tribut pentru Joe, Johnny, Dee Dee și Tommy … cei ce-au însemnat formarea scenei punk în univers … veșnicii Ramones, Hey, Ho, Let’s Go! Și așa s-a terminat cu satisfacție și transpirație, ceea ce se cheamă un show foarte reușit Agnostic Front.
După o pauză de chill out, ne-am întors la istoricii Obituary \m/ unde l-am găsit pe Răzvan & co. Dacă Death sau Morbid Angel au pus bazele death-ului, Obituary în mod clar au definit genul. Au început în forță, sonor … puternic și au continuat furioși și iuți la riff-uri. Capetele cădeau și se ridicau cu aceeași rapiditate ca în anii ’90. A sunat așa bine că nu știu când a trecut concertul și totul s-a încheiat cu Slowly we Rot.
După încă o raită prin zonă, ne-au atras atenția niște suedezi foarte faini, Avatar, pe care nu-i mai ascultasem până atunci. Jucau un metal teatral, dar bine executat, am avut senzația că asist la un dark cabaret in versiune metal. Rupeau cadențele și ritmurile între piese, de la un death au trecut la o piesă exclusiv pe pian și apoi iar heavy mental dark cabaret. Între piese vocalul a jucat scene de interacțiune cu publicul, cu fețe-fețe și scamatorii verbale, care se terminau în râsete, răspunsuri și aplauze.
Pot să remarc piese foarte reușite ca Smells Like a Freakshow sau Colossus, cu un instrumental bine pus la punct și un timbru vocal foarte reușit. Mă mir că n-am știut de ei până acum, dar au trecut categoric în wishlist.
Au urmat In Flames, headlinerii festivalului și ai serii, dar nu neaparat și ai mei. Au o abundență de melodic, de show, de instrumental și mai ales de bărci în public. S-au plimbat de colo-colo, au căzut, s-au pus iar în barcă, cam ca la Disney. S-a cântat în forță și au făcut ceva atmosferă care a încins bine spiritele adunate la trupa mainstream a serii.
Ziua s-a închis cu Abbath, care au vâjâit un black metal clasic și interesant pe scena de la cort, trupă fondată de Abbath după ce a părăsit Immortal. Ostilitățile s-au desfășurat dinamic, chiar dacă sunetul nu prea a ajutat. Au lucrat o blackăreală adâncă, tocmai bună de adulmecat la ore târzii.
Duminică, după o tură reușită în Brașov, am ajuns la Dying Fetus. Trio-ul american au rupt normele iar publicul a rupt rândurile și s-a format un mosh pit nervos și furtunos.
Au urmat Epica, care au levitat notele și au creat ceva momente de solemnitate simfonică. I-am urmărit ușor contemplativ, e opertă gotică metal, care te compleșește subtil și pe nismțite, dacă ai răbdare să-i asculți.
Și în fine, au urcat pe scenă headlinerii zilei, războinicii de la Arch Enemy. Eram curios să văd cum sună trupa cu noua vocalistă Alissa White. Are o prezență spectaculoasă, growl-ul a fost la înălțime, se ridică destul de bine la standardele formate de Angela. Prin comparație, însă, Angela avea tonalități mai curate în voce și avea o atitudine mai pregnantă pe scenă, mai personală, în special prin constantele mesaje împotriva religiei.
Suedezii au trimfat pe My Apocalypse, We Will Rise și s-au autodepășit cu Nemesis care a sunat imaculat.
Cam asta a fost Rockstadt-ul de anul ăsta, foarte suedez, se anunță la fel de interesant și la anul.
Stay mental! \m/
Postat în:
Cronica de concert|
Etichete:
Abbath,
Agnostic Front,
Amorphis,
Arch Enemy,
Avatar,
Discharge,
Dying Fetus,
Epica,
Igorrr,
In Flames,
Marduck,
Meshuggah,
ObituaryȚuica la Trei Bețivi
Da, aducem Țuica. Cu bas și contrabas. Cu timpuri și contratimpuri. Cu trei muzicieni de soi. Facem o călătorie amețitoare în perioada de glorie Jazz-ului Manouche, cu improrvizații efervescente, cu tonalități decente și indecente.
Intrarea liberă,
desfătarea în paharul de bere,
cugetul în paharul de vin,
beatitudinea în paharul de țuică,
aplauzele în paharul cu donații!
Pagina evenimentului https://www.facebook.com/events/3117246668585001
Muie, Morrison! Și ție și jandarmeriei!
Emile, ne cunoaștem de douăzeci de ani (chiar am realizat asta acum!), de pe vremea când o ardeam pe IRC și mai apoi pe Yahoo messenger. Ne-am cunoscut și personal, chiar destul de bine și am fost un suporter al tău încă de la primele concerte pe care le-ai organizat. De multe ori ți-am luat și apărarea online când lumea era nemulțumită de anumite faze legate de concerte, dar nu se mai poate! Cu Metalhead Meeting 2023 m-ai călcat și pe mine pe nervi și destul de urât.
Festivalul ăsta a fost o japcă pe față. Ai pus mâna repede pe Pantera sperând (și ți-a ieșit, din păcate) că lumea o să sară pe bilete. Ai fost cel mai mare jeg că n-ai anunțat nimic cu lunile și lumea a stat în suspans. Iar când ai anunțat ne-am dat toți seama ce țeapă am luat. Și nu pentru că n-ar fi venit trupe bune, dar la ce căcat faci un festival cu 5 trupe bune și restul de umplutură în trei zile?!?!? Citeste articolul “Muie, Morrison! Și ție și jandarmeriei!”
Kataklysm @ Quantic
Cum avem barman de soi, Antonia mi-a zis la o bere că vin Kataklysm. Când am auzit vestea, n-am stat prea mult pe gânduri, pentru că așa ceva nu se ratează.
După o zi nebună de muncă, cu multă adrenalină, cu prea multe de făcut și prea puțin timp, am ajuns pe la 9 seara la acest cămin cultural și subcultural al Bucureștiului, numit Quantic, zis și Ecran Club prin anii ‘80.
Soilwork terminau ultimele piese, Antonia era în mijlocul publicului, iar Tase cu Raj stăteau la “bârfă” în zona barului. Ne-am tras afară la o vorbă și-o bere, unde am povestit cu Coro ce se mai întâmplă prin scena metalului românesc.
Dar când am auzit primele acorduri Kataklysm, ne-am mânat de urgență în sală. Canadienii se defășurau într-un mare stil, iar oamenii din public la fel. Nu s-au oprit niciun moment din mosh pit & crowd surfing … și nici eu n-am putut sta deoparte prea mult.
Antonia > Primii crowdsurferi au început cu puțin înainte de “As I Slither”, şi l-am surprins pe Răzvan de la pază activându-se. Când prezintă melodia, Maurizio spune “Crowdsurfers are more than welcome, we like to make our security guys work”. Pauză. Priveşte spre gardul din fața scenei şi începe să râdă. Îmi dau seama de ce şi ma bufneşte şi pe mine. Continuă cu “He looks at me like <fuck you, man>! But that’s because we love you, guys!”
Riff-urile și pletele au curs în toate părțile, canadienii au degajat o furtună de energie care nu te lăsa să nu dai din cap. Sunetul a fost la înălțimea uneia din cele mai bune trupe de death și a casei unde se trage metalul bun și de unde se fac cumpărăraturile negre, Nuclear Blast.
N-au cântat de pe albumul meu preferat … In the Arms of Devastation, dar The Black Sheep și Blood in Haven au fost punctele culminante ale concertului. Trupa asta, pe măsură ce trec anii, devine tot mai bună și mai bună, fară compromisuri, fară gargară!
Versuri despre integritate, trădare, război, adevăr sau materialism (nu, nu dialectic), te fac să-ți revendici prin metalul ala brutal de cinstit, locul în univers. Poetizez acum, dar acolo mă duc pe mine băieții ăștia.
Antonia > Poetizat sau nu, înainte de ultimul cântec Maurizio a ținut un mic speech pe care nu o să îl uit. Concluzia: dacă te afli într-o situație neplăcută, luptă. Luptă pentru dreptate, pentru libertate, pentru tine. “In this world you better live for something, or you’re going to die for nothing”.
S-a terminat cu transpirații și satisfacții, mi-am luat un steag și un hanorac de la merch … ne-am răcorit la câteva țigări și am luat drumul 3b-ului, cu gândul la alte concerte și la serile de metale, pe care urmează să le anunțăm în curând la bar.
Copyright 2005 - 2026 - Trei bețivi
Toate drepturile rezervate.
