I-am vazut prima si ultima oară (in formula initială) în toamna anului 1994, la Concertul de la Sala Polivalentă din Iasi. Eram student în anul I la Arhitectură, aveam toată viata înainte, fericirea practic iradia din mine si suportam cu greu acea stare, plesneam de viată netrăită si credeam sincer că durerea din omoplati se datorează aripilor care îmi cresc încet pe sub piele si că o să-mi iau zborul din clipă în clipă.

Până la 18 ani, când am plecat la facultate în alt oras, trăisem la Bârlad, un oras mic dar cu potential mare, “oras frumos cu bulevard” vorba Dragonului. Chiar în primul an de liceu, în toamna lui 1989, văzusem IRIS la primul meu concert de muzică rock, la Casa de cultură a sindicatelor ocupată până la refuz de către elevii liceului nostru, concert terminat brusc si fortat de Securistii prezenti si speriati de haosul care începuse.

Societatea romaneasca în anii 90, după trauma regimului comunist care aproape o sufocase timp de jumătate de secol, cu rănile ei deschise si nevindecate, se comporta ca un orb năucit care vede lumina pentru prima oară si mergea impleticită spre viitor….cu spatele. Muzica celor de la Survolaj, cu riffurile psihedelice ale rockului progresiv de la începuturi si amintind de muzica anilor 70 a celor de la Led Zeppellin, Black Sabbath si Deep Purple, unde îsi fixaseră arogant punctul de referintă cu o încremenire asumată, mi-am dat seama mai târziu că nu putea fi decât atunci, în epoca aia naivă si cu forme moi, nedefinite si neumplute încă de continut. Asta dacă vă mai întrebati încă de ce unele lucruri se întamplă doar intr-un spatiu si un timp unic, specific si irepetabil.

La întrebarea obraznică a unui reporter: ” De ce v-ati despărtit ? “, Silvian a răspuns candid si nesigur parcă ; ” pentru că nu am putut gestiona succesul….ne-am speriat în ce directie se duceau lucrurile ” (cu 10 ani inainte, auzisem ceva similar de la George, solistul trupei Travka, în culise, fix înainte de a intra pe scenă si de a cânta cu spatele la public, asa cum numai el o făcea: ” Crezi că este usor să fii STAR ROCK?”

Si cum toate au un sens în Universul nostru, pentru că “efectele” apar dupa o “cauză” neaparată, acum vă zic vouă, dragă Silvian, Levi, Zsolt si Cătălin, că:  “Ne-ati mandatat pe noi să învătăm să gestionăm esecul (disparitiei voastre) pentru că voi nu ati gestionat succesul (aparitiei). Dar nu-i nimic, it’s fair enought…voi ati “survolat” înăltimile, noi v-am văzut si v-am ascultat de aici, de jos.

Căci fără martori, nimic nu rămâne …

I-am revazut 30 de ani mai târziu, în decmebrie 2023, la Trei Betivi, într-o atmosferă intimă dată de spatiul restrâns al locului, practic un living mai mare.

“Time-Machine-ul” functiona si era acolo, am închis strâns ochii si am deschis larg urechile. Surprinzătorul “Broken Flight”, paradoxalul “Love me and hate me”, dark-ul “Străzi bântuite de noapte” sau proaspaătul “Cântec al ploaiei”, cu percutia care impune un ritm progresiv, cu contratimpi, sincope si jumătăti de măsură în exces (pe care le ador) lasă vocea nazală si sigură a lui Silvian în fată si uneori chitara electrica  si bass-ul scapă în solo-uri frumos slefuite.

Eram cu 30 de ani mai devreme în Sala Sportuilor, era putină lume sau sala era uriasă (oricum nu era nimic nefiresc, de parcă Mantuirea nu se întamplă decât individual sau în grupuri mici si nu cu Masele de oameni). Silvian recita o poezie pe care desi o stia de dinafară, pentru impresia artistică probabil, o citea de pe un sul de hârtie igienică pe care îl derula încet pe acel background sonor psihedelic. Apoi a deschis o sticlă de vodkă din care a luat o prima înghititură înainte de a o da unei fete din publicul primului rând. Sticla s-a plimbat din gură în gură, ca într-un sărut nesfârsit si a ajuns la mine….goală. Sticla am tinut-o cu sfintenie, pe un raft, în camera căminului studentesc în care am stat cei 6 ani de facultate si nu am luat-o cu mine când am plecat. Am lăsat-o acolo, as fi facut un sacrilegiu, era “topită” deja în decor.

Am deschis ochii pentru că  întunericul începuse să mă doară. Si am plâns … pentru că acum 30 de ani, am râs. Ca să se închidă frumos, dragii mosului…