La rasarit de ziduri

East of the Wall, 29 septembrie 2010, Club Elefant, Bucuresti

Dupa vreo 25 de zile de munca neintrerupta, am reusit cumva, printr-un miracol, sa scap de la serviciu la o ora decenta, adica 10 seara. Si, in loc sa merg acasa, ca orice om normal, in fata fabricii m-am decis brusc sa merg la un concert, ca si-asa facusem o pauza cam lunga de activitati culturale. Dupa ce am primit confirmarea din partea comisiei de cenzori, m-am aruncat intr-un taxi si m-am indreptat spre Club Elephant. Dupa ce am platiti taxa simbolica de 20 de ron, in schimbul careia m-am ales cu o stampila cool, am coborat in underground pentru a face jonctiunea cu un “unexepecting” urs. Deja pe scena micro se desfasurasera britanicii de la Khuda, doi baieti din Leeds (haha, v-au umilit Preston North End, Dinamo au fost mici copii cu Foresta) despre care nu pot zice nimic, pentru ca nu i-am vazut performand (logic). Asa ca am facut primul lucru care mi-a trecut prin cap: am luat o bere.

Acum intru eu – adica ursu’ – pe felioasa (cum ziceau niste rapperi de-ai nostri mai batrani) si va spun cateva chestii despre Khuda. E incredibil ce pot face doi oameni cu doua instrumente – set de tobe clasic si chitara – impreuna cu o scula electronica. Da, doi oameni au cantat fix o ora o muzica noua, proaspata si pot spune ca ora aia nu a fost pierduta de catre nimeni. Concertul a inceput cu o “rafala” de tobe, urmata de un val de riff-uri bine legate si foarte sonore. Nu cred ca pot defini genul muzical pe care il canta englezii. E ceva combinatie de post-rock/metal cu ritmuri de hardcore, cu pasaje tehnice care te duc cu gandul spre jazz, cu chitari “downtuned” la maxim, care iti rup timpanele si iti misca stomacul din loc. Energia emanata de cei doi a fost la maxim; la putine concerte la care am fost am vazut ca publicul sa se agite inca de la prima trupa si, totusi, la englezi asta s-a intamplat inca de la prima piesa. Tehnica chitaristului (nu neaparat tehnica muzicala) mi-a adus aminte de tobarul de la Secret Chiefs 3 si proiectul lui Congs for Brums – canta la chitara un riff-doua, le inregistra pe un “sampler” (nu stiu cum ii zice sculei) si apoi le dadea ceva efecte si le lasa pe loop play, in timp ce el canta mai departe. Tobarul nu a fost cu nimic mai prejos si a venit cu ritmuri super complicate, uneori cu ruperi de ritm si aritmii, aducand aminte de mathcore si de Meshuggah. Surprinzator e ca desi recitalul lor a fost lung, nu am vazut pe nimeni in sala sa dea semne de plictiseala, iar la final au fost aplaudati indelung. Inca o data spun o chestie: nu inteleg cum astia doi oameni pot face asa muzica, iar la noi se chinuie cate 4-5 pe scena si nu le iese nimic, decat poate o copie de doi lei a unei trupe “de afara”… dar il las pe Sorin sa spuna povestea in continuare.

Dupa o scurta barfa, am remarcat ca pe scena se urcasera niste copii, despre care am tras concluzia ca ar fi nemtii de la Radare. 4 pustani, cu coafuri new-school, de ziceai ca tocmai au tras un chiul de la scoala, si au dat o fuga in Europa de Est, fara stirea parintilor. De fapt, primul meu gand a fost ca sunt atat de tineri ca parintii nici nu le-au dat voie sa-si faca tatuaje. Bine, ulterior am vazut ca tobarul avea un tatuaj, pe mana stanga, dar n-are a face. Dupa un sound check destul de migalos, au dat drumul la recital. Care a constat din 3 piese. Dar niste piese lungi, tata. Luuuuuuuuungi. Ce sa zic de stil… un fel de post-rock, cu niste sludge, pe alocuri cu pasaje blues-psihedelice (sau psihedelic-blues), cu certe influente de doom. Dar, desi tineri si (evident) necizelati, baietii astia au dat dovada de mai multa tehnica, originalitate si idei muzicale decat multe trupe de rock romanesti, care canta de 15-20 de ani. Chiar ma gandeam ce ar zice “vedetele” noastre daca ar asista la un astfel de concert. Le-ar fi oare rusine?  Ar fi oare jenati ca niste pusti le dau clasa la instrumentatie? Ca niste pusti fara figuri, fara sunetisti, fara tehnicieni, suna mai bine decat toti figurantii din showbiz-ul de la noi? Probabil ca nu… In fine, revenind la radarele noastre, au avut multe pasaje care mi-au placut, mai ales cand apasau pedalele de acceleratie (si aveau gramezi) si o dadeau pe metale. Mi-a placut mult tobarul, care intre doua beaturi isi aseza ochelarii mai bine pe nas.  Tehnica lui dadea undeva spre aria de jazz-metal, cu niste ritmuri destul de complicate (dar nu exagerat), fara abuz de pedala dubla sau blastbeat-uri, cum pacatuiesc multe trupe moderne de metal. Anyway, concertul asta mi-a adus aminte de ce nu prea imi plac stilurile muzicale plecate din doom… Lungimea, frate. Adica piesele pleaca bine de tot, riff-uri belea, energie, ritm, si deodata frana! Si dai, si lungeste-o, si baga sample atmosferic, cu note de-alea la bass de cade tencuiala de pe pereti si se dezlipesc membranele la boxe… Si ai 2-3 note care se repeta, si se repeta, si se repeta… si tot asa. Ma gandeam la o comparatie smechera, dar nu mi-a venit in cap decat una cu ceaiul (am devenit mare bautor de ceai in ultima vreme): e ca si cum ai baga un pliculet de ceai intr-un cazan de 15-20 de litri. Oricat de aromat si parfumat ar fi pliculetul, tot apa chioara iese la final. Dar sa nu fiu rau, n-a fost apa chioara (care, apropo, corect se zice “apa chiara”, adica “apa clara”, curata, pura, din latina) a fost chiar misto, dar spre finalul pieselor habar n-aveam cum incepusera. Oricum, mi-a placut de baieti, au fost simpatici, desi mi s-au parut un pic jenati si timizi. Adica erau genul care canta cu ochii inchisi, sa nu aiba trac in fata publicului. Sau daca se uita undeva, se uita la instrumente. Dar e de asteptat la varsta lor si la lipsa de experienta. A, si era sa uit, au avut trombon, la care canta basistul. Cred ca e prima trupa cu trombon pe care o vad. Iar ultima piesa chiar a avut un final apoteotic, cu niste pasaje de-alea de chaotic hardcore a la Converge si DEP.

Dupa cele 3 piese (care au durat cred vreo 45 de minute), nemtii au parasit scena in aplauzele publicului (care, apropo, a fost foarte numeros, da… aproape 30 de oameni!). Am profitat de pauza ca sa mai luam o bere. Ne-am luat cate un holsten nefiltrat la draft… 7,5 ron! 7 lei 50? 75 de mii? Un pahar de bere? Frate, unde va credeti? E jaf la drumul mare. In fine, dupa o pauza scurta am coborat iar la subsol sa urmarim main eventul serii, East of the Wall. Pe scurt, 4 americani, din New Jersey, care canta un fel de technical-metal, combinat cu progressive, niste post-rock, si ceva jazz. Adica indescriptibil. Inca de la primele acorduri mi-am dat seama ca am de a face cu efectul “trupa straina” (adica atitudinea “imi bag p**a in ceea ce cred ceilalti, eu fac ce vreau si ma simt bine) si efectul “zid de sunet”. Am mai scris pe 3betivi de chestia asta. Trupele astea straine, cand le asculti la noi, mai ales dupa ce canta romani in deshidere, te lovesc pur si simplu in fata cand incep sa cante. Adica diferenta de atitudine (in primul rand) si sound este atat de mare ca te socheaza. Si (vorba aia cretina din fotbal) tot doua brate au si ei (plus doua picioare, in cazul tobarilor), tot una-doua chitare, un bass si o toba au, tot o voce hardcore. Si totusi suna cu totul din alta lume. In fine, sa nu ma mai plang, sa zic cate ceva si despre muzica. Aici e un pic mai greu… Imi e cam greu sa descriu. Au inceput super bine, agresiv. Au bagat o a doua piesa cu un ritm indracit la chitara, care a smuls aplauze, dar s-au pierdut pe parcurs in prea multa tehnicitate. Piesele nu au fost foarte bine conturate si, cel putin pentru mine, pareau a fi mai mult niste exercitii de tehnica si dexteritate. Multe mi s-au parut cam “rupte”, adica alcatuite din bucati care nu prea se “lipeau” intre ele si aveam senzatia ca, daca se amesteca bucatile alea intre ele, obtii cam aceeasi branza. Penultima pisa insa a rupt, dar a fost dintr-un cu totul alt film. Chiar am avut impresia ca nu e o piesa original EotW, ci un cover dupa Dub Trio. Super ritmata, agresiva, care te facea sa dai din cap si din toate membrele. A avut si ea un pasaj doomish, spre final, dar inceputul a facut toi banii. Restul spectatorilor a primit destul de bine insa recitalul, la final aplaudand indelung, obligandu-i pe baieti sa mai bage o piesa (parand chiar luati prin surprindere). Chiar au zis ca nu s-a mai intamplat asta pana acum, sa le ceara publicul un bis. Sau cel putin asta am inteles eu. In fine, ultima piesa a fost in nota concertului, foarte tehnica, dar cam seaca. Ca un mare plus insa pot baga aici atitudinea trupei. Oamenii au parut ca se dedica total, mai ales basistul, un nebun pletos, care isi dadea ochii peste cap atunci cand nu urla in microfon si nu scuipa in toate directiile. Dar sa nu fiu nedrept cu el, la finalul showului am avut ocazia sa vorbim cu el si omul era cat se pare de normal si de ok. Si el si colegii lui s-au aratat foarte multumiti de publicul din Bucuresti si au promis ca se vor mai intoarce in Romania. Poate data viitoare vor avea parte de mai multi spectatori.

Dupa cateva poze si inca o bere, am pornit cu ursul la drum spre casele noastre. Si chiar vorbeam pe parcurs cat de aproape am fost sa ratam acest concert, unul din cauza de munca si celalalt din cauza de sampion lig. Si ma gandeam (din nou) la cat de lenosi sunt romanii. Au ocazia sa petreaca cateva ore intr-un mod foarte placut, asistand la un show deosebit, dar prefera sa stea acasa sau sa mearga la bere cine stie unde. Iar faptul ca la un astfel de show vin doar cateva zeci de spectatori nu poate ajuta nicicum scena anemica de metal romaneasca. Si fiecare show de-asta subnutrit scade sansele sa vedem in Romania alte trupe, poate chiar mai rasarite, pentru ca nimeni nu o sa mai incumete sa aduca trupe straine daca se iese mai mereu in pierdere. Si asa sunt nevoit sa fac cate un drum pe la Budapesta, ca sa vad diverse formatii pe care nimeni nu le aduce in Romania, de frica.