Al 4-lea Ritual Bombastic şi Intunecat

In acest an, pe la începutul lui ianuarie, când planeta abia se dezmeticea după petrecerea de revelion, eu aşteptam cu degetele încleştate în tastatură noile detalii despre ceea ce urma să se petreacă abia peste mai bine de jumătate de an, în luna lui gustar, august. Cu deja-vu-uri constante venite din anul trecut, când emoţiile începuseră să se reverse cam tot în aceeaşi perioadă şi din acelaşi motiv, l-am urmărit cu o obsesie aproape nesănătoasă pe organizatorul evenimentelor ce pot fi caracterizate de un număr indefinit de superlative pozitive. Aş putea acum să înşir o serie întreagă de “cel mai x concert”, dar deja orice suflet care a participat la un eveniment de sub emblema DonisArt/Kogaionon ştie despre ce vorbesc, iar pentru cei ce nu au făcut acest pas încă…degeaba aş folosi cuvinte, sunt sigură că în entuziasmul meu aş induce o aparentă exagerare ce poate ar suna superficial, ca o reclamă ieftină. Un singur gând am pentru voi toţi, iubitori de muzici subpământene: mergeţi la aceste evenimente, oameni buni! Să-mi cereţi mie banii de bilet înapoi dacă nu veţi reuşi să vă afundaţî şi să uitaţi de voi şi de ceilalţi în atmosfera, în muzica acestor seri inedite.

Am început cu o mică deviere mai mult decât subiectivă de la cronică, îmi cer scuze, dar căldura serilor din Alba-Iulia încă îmi curge prin nervuri şi deja simt cum iarba, cerul şi muzica mă cheamă înapoi în cetate.

Da, aşa cum ziceam, din ianuarie urmăresc şi aştept cuvinte despre cea de-a 4-a ediţie Dark Bombastic Evening. Mihai nu cred că se mai mira când îl sunam din când în când să-l anunţ, plină ochi de entuziasm, noutăţile. El e, de obicei, mai sceptic. Nu-mi înţelegea emoţiile chiar şi pentru trupele de care nu auzisem, dar eu, în copilaria mea, încercam din răsputeri să-l aduc în aceeaşi stare. De fapt, până la urmă, ştiam doar că voi veni la Alba, ştiam că mă voi lăsa pe mâna unui Om şi a recomandărilor lui. Stiam, în orice zi, că mai sunt “n” nopţi până ce voi simţi din nou iarba din Alba-Iulia.

Si aşa am ajuns, prin iulie, să începem planurile de transport, campare…detalii cu totul nesemnificative dar necesare. Incepusem să mă simt un pic ciudat că ştiam doar cam jumătate din trupele de pe afiş dar abia aşteptam să le descopar şi pe celelalte.

Anul ăsta am decis să plecăm de joi, cu o zi mai devreme de începerea concertelor propriu-zise, mai ales pentru a ne asigura somnul şi odihna necesare (da, ştim, suntem nişte moşi). Si bine am făcut! Am ajuns în Alba joi după-masa, după un drum de 7 ore, cu genunchii amorţiţi dar cu entuziasm răsunător. După ceva vreme pierdută prin oraş, am pornit agale, printr-un soare ceva mai adormit ca anul trecut, spre RYMA, spaţiul verde şi prietenos în care urma să se desfăşoare evenimentul. Ne-am pus pe picioare acoperişul pentru următoarele nopţi şi…acum ce facem? Hai să închiriem biciclete şi hai la plimbare! Cu ochii în jur, la ziduri, parcă nici n-am mai simţit căldura şi şuvoaiele ce curgeau pe mine. Cetatea este, într-adevar, impunătoare. Te simţi mic pe alei şi te aştepţi, la fiecare colţ, să trebuiască să te lupţi cu o sabie sau să fugi de o săgeată necruţătoare. Cu puţin noroc, prinzi cu privirea şi frumoşii cai de rasă patrulând pe ziduri, călăriţi de gărzi pătrunse de rol.

Intorşi la RYMA, am dat o tură pe la standul de tricouri, cd-uri şi alte obiecte de colecţie, de unde ştiam deja ce urma să-mi iau (v-am zis, am urmărit cu atenţie de luni bune toate detaliile legate de organizare). In acest fel, mândră de mine, spun că eu am dat startul vânzărilor, cumpărând primul frumos tricou al festivalului. Să-i mulţumim lui Costin Chioreanu pentru design, este excelent!

In fine, după ce am dat iama prin ceaunul cu mâncare (trebuie să vă povestească Mihai cu câtă pofta a lins castroanele zilele astea!), am mai inspectat un pic locul şi ne-am îndreptat spre focul de tabără ce se înălţa printre corturi. Ne-am găsit două locuri pe fân şi i-am ascultat pe Hupogrammos şi pe Ovidiu Mihaita, din DorDeDuh, (în)cântandu-ne cu un recital acustic, lângă foc. Imi ardea faţa, eram prea aproape de flăcări, şi simţeam cum mă doboară oboseala acumulată peste zi dar nu m-am desprins de acel loc până ce nu s-a mai rărit lumea. Am plecat, atunci, câţiva metri mai încolo, la somn, gândindu-mă la moduri în care acest început ar fi putut fi mai prietenos; eu nu am găsit, voi?

Vineri, a 2a zi, a început oficial “Ritualul”. Am ascultat probele de sunet cu nasul într-o carte, pe iarbă. Stiţi cum se zice, pofta vine mâncând…dar ce faci când pofta e deja acolo iar firimiturile doar o aţâţă foarte tare? Cam asa a fost cu fragmentele de piese recunoscute la probe, le-am ascultat fără suflare – Pazuzu! Falloch! Uau, un om a urlat aşa?! Oare cine or fi aştia? Hei, i-auzi, Fjara! Mmmm, trompetă, The Mount Fuji Doomjazz Corporation!

Si pe la 4 am început nebunia.

Scoţienii de la Falloch au debutat timid, pe un soare doborâtor, de la care îti simţeai, uitându-te la scenă, cum jumătate de faţă se scurge. Ascultasem albumul de debut al “ascunşilor” (Falloch = ascuns), Where Distand Spirits Remain, şi, chiar şi fără să mă convingă în mod deosebit Post-Rock-Atmospheric-ceva-ul lor, eram curioasă ce le poartă pielea pe scenă. Cu influenţe clare Agalloch si Alcest, baieţii au început promiţător, dar mai au mult, mult de lucru. Am citit că s-au desparţit de curând de vocalul pe care l-au avut sâmbătă la DBE, deci sper ca acest pas să îi ajute să se închege mai strâns. Din punctul meu de vedere, vocea era veriga slabă a trupei, în rest totul curge natural, provocând vizualizări de plaiuri, fâneţe şi verdeaţă scoţiană.

Urma o trupă necunoscută mie, suedezii de la Isole. Si, desigur, fiind scandinavi, trebuie să fie influenţaţi de multele luni de întuneric şi să cânte Doom! Aşa cum am mai spus şi anul trecut (apropo de Draconian, în acel context), în acest gen mă mai regăsesc în proporţii destul de mici şi îmi este greu să asimilez trupe noi. Versuri despre suferinţă şi viaţă întunecată, riffuri lungi şi apăsătoare…Doom clasic, care mie nu mi-a atras atenţia. De asemenea, un lucru pe care l-am mai observat şi la alte trupe ale acestui gen…artiştii au tendinţa de a minimiza comunicarea cu publicul, prezenţa scenică. Desigur, nici să cazi în extrema cealaltă, ca Thomas Jensen din Saturnus, care după câte o piesă dărâmătoare, face glume şi zâmbeşte continuu (a nu se înţelege că mi-a displăcut concertul lor, ba dimpotriva). Echilibru şi moderaţie, întotdeauna.

Oranssi Pazuzu! Am tot ascultat Kosmonument-ul de cand au fost anunţaţi şi de fiecare dată rămân cu gura căscată. Ce naiba a dat peste mine?! Black Experimental, Psychedelic, Ambient, Post-ce-vreti-voi, nu ştiu…o entitate dubioasă, un amestec cu siguranţă unic, prin care te simţi pătruns de energii cosmice, de vibraţii provocate de riffuri nebuneşti şi bătăi în tobe hipnotice. Si cât îmi doream să pot stinge soarele! La Komeetta mi-am închis ochii şi, deşi nu înţelegeam nimic din versuri, le-am simţit puternice şi pline, întunecate şi înflăcărate în acelaşi timp. Chiar, motto-ul trupei este: “Oranssi Pazuzu makes music that invites all the arsonists and smokers to hold hands”.

Urmau Alcest, prezenţă deja obişnuită în peisajul românesc, fiind la a 3-a trecere pe la noi prin plaiuri. Vorbeam anul trecut despre Les Voyages de l’Âme, albumul ce l-au scos acum câteva luni. Album liniştit, relaxant, romantic, melodios. Dar complexitatea? Au pierdut orice urmă de agresivitate. Acea agresivitate care completa atât de bine unduirile lente ale vocii, ale chitării. Alcest, pentru mine, s-au pierdut pe jumatăte. Au rămas cu atmosfera, cu esenţa, dar ea pluteşte pierdută, goală, nu o leagă, nu o completează, nu o modelează nimic. Am aşteptat, din nou, o “re-editare” a concertului de la Bucureşti. Dar am avut un deja-vu…ca anul trecut, şi acest concert mi s-a parut mai slab decât cel anterior. Aş prefera să dau vina pe lumină, pe oboseală, pe…orice. Singurele piese pe care am simţit starea Alcest şi care m-au făcut să tremur au fost Percees de lumiere şi Les Iris. Les voyages de l’ame, La ou naissent les couleurs nouvelles şi Summer’s Glory, de pe cel mai recent material…nu, mai bine să nu vorbesc despre dezamăgiri.

Nu ştiu cum ratasem eu ştirea ca Neige nu o sa fie vocea live a celor de la Lantlos (de fapt ştiu, nu mai am cont pe o anumită reţea de socializare de ceva vreme şi sunt ca în grotă). Nu mi-a picat foarte bine, growl-urile lui mă plimbau prin diverse stări întotdeauna şi îmi era un pic frică de cum ar fi fost Lantlos cu altcineva. Mai ales că urma să fie primul concert al trupei din carieră deci… Totuşi le-a ieşit bine! Am recunoscut piesele Bliss şi Coma, pe care mi-am permis să mă şi agit un pic. Frumos, mai vreau!

Ce fan Doom Metal nu a auzit măcar de Unholy? Trupeţii au luat o pauză din ’99 până anul acesta, când cei de la DonisArt i-au convins să se reunească aici, chiar în Transilvania noastră. Si bine au făcut! Tot ziceam că nu mai simt prea multe emoţii pentru Doom…dar Unholy m-au trezit. Au sunat închegat, au fost dezgheţaţi pe scenă, au comunicat frumos cu publicul. Mă bucur că am asistat şi m-am bucurat de o reuniune istorică în scena Doom Metal.

Acum urma să-mi dau seama cine urla atât de inuman la soundcheck. Dark Buddha Rising!! Un spectacol “însângerat” şi sfâşâietor. Nu mă mai impresionează de mult show-urile vopsite, în care se face exces de diverse fluide sau de diverse obiecte decorative, ba chiar ultimele concerte aşa m-au amuzat de-a binelea. Dar vineri, după un început la care parcă simţeam nevoia să fac misto (haha, face gargară? dar…oare chiar are versuri?), am intrat într-o stare continuă de fiori, cu părul ridicându-mi-se pe tot corpul o dată la 2 minute. Muzică repetitivă dar ce susţine din plin spectacolul vizual, cu un “solist” cu mişcari morbid de lente şi cu incantaţii la (sau nu la) microfon. M-a trimis prin lumi întunecate, friguroase şi închise. E adevărat, după 30 de minute pentru unii spectacolul probabil că a început să fie plictisitor, repetitiv, dar eu am reuşit să rămân cu o impresie aspră, ciudată, interesantă, până la sfarşit. Sunt două tipuri de stări pentru care ma duc la concerte: cea în care mă epuizez din orice punct de vedere, îmi consum emoţiile prin sunete şi cea care mă lasă cu gura cascată, cu întrebări şi dileme, din care ies fără să ştiu ce mi s-a întâmplat, ce m-a lovit, de ce am uitat să respir. Dark Buddha Rising au reuşit să-mi aduca acele întrebari şi acele nelămuriri, gânduri deluroase şi nemarcate.

Ce se potrivea mai bine ca proiecţie decât emblema festivalului, a celui de-al 4-lea ritual, ce ardea în spatele scenei?

Urma una din trupele pe care le ştiam de ceva timp şi de la care aveam aşteptari semnificative – The Mount Fuji Doomjazz Corporation. Iniţial am râs când am vazut semnele “Apple” de pe laptopurile de pe scenă, gândindu-mă că da, chiar că e Corporation. Si apoi au început. Proiecţii ciudaţele, abstracte, care mie, cel puţin, mi s-au părut mai interesante decât muzica. Fundal sonor plat, monoton. Nu am recunoscut nicio piesa…au improvizat sau doar le-au cântat foarte diferit? Mă aşteptam la ceva mai jucăuş, mă aşteptam să simt trompeta şi alte instrumente mai mult…

Si, în sfârşit, când deja era trecut de miezul nopţii, au urcat pe scenă islandezii de la Solstafir (= raze de soare radiante). I-am ascultat prima dată în 2009, când au scos Kold, un album lung şi epic, în care fiecare piesă e încărcată de energie şi de emoţie. Dinamic, te aleargă prin diverse stări de la un moment la altul, te ridică şi te coboară cu o uşurinţă şi o naturaleţe incredibilă. Stiu că încă de atunci am trecut un pic mai greu peste vocea ascuţită a lui Aðalbjörn Tryggvason (o nebunie cu numele islandeze!), dar, după ce am reuşit să-i găsesc şi aspecte pozitive, am apreciat-o şi mi-am dat seama că se potriveşte şi completează trupa exact cum trebuie. In plus, după ce asculţi Sigur Ros, parcă nimic nu te mai miră la vocile islandezilor. In fine, anul trecut baieţii au scos un nou album prin Season of Mist, Svartir Sandar. Xilofonul, saxofonul, corurile de copii te induc în starea albumului chiar dacă versurile islandeze iţi aduc ridicări de sprâncene. După ce am vazut şi clipul de la Fjara, eu eram convinsă că abia aştept concertul. Oboseala de peste zi s-a risipit imediat cu primele acorduri Ljos i Stormi, o piesa perfectă de început pe care m-am eliberat de geacă şi mi-am pus gâtul la încercare. Zburau destule plete în jurul meu, semn ca publicul s-a simţit bine. Au continuat cu Þín Orð, Æra, vestita şi apreciata Fjara şi au incheiat in forţă, cu Goddess of the Ages. Un concert ca la carte, ce a pus punct unei zile pline de simţiri venite din cele mai diverse direcţii.

Fac o mica pauză acum, vorbind despre aspectele adiacente concertelor. Am fost, în prima zi, la lansarea cărţii Completul Infinit, de Gina Sandulescu. Si eu, şi Mihai, avem amandoi ceva de spus în legătură cu titlul (incorect şi imposibil al) cărţii, dar nu este momentul aici. Cert este că mie mi-au placut foarte mult ilustraţiile (Costin Chioreanu, desigur), şi mai puţin m-a interesat subiectul sau ideea cărţii. Am văzut pe pereţi şi ceva din expoziţia de pictură a lui Mihnea Badea, dar cum eu am gusturi destul de limitate în materie de desene şi pictură, îmi pare rău să spun că nu m-am regăsit în lucrările lui. Ii urez totuşi succes în continuare!

Din când în când am mai dat şi ture pe la mâncare (gulaş, fasole cu/fără ciolan, mămăligă cu brânză şi smântână, tocăniţă de legume, vinete, zacuscă, clătite)…ca şi anul trecut, trebuie să spunem că e greu să mori de foame la DBE! Deşi, avem de făcut o mică observaţie: porţiile se micşorau vizibil cu fiecare zi, feliile de pâine se înjumătăţeau şi castroanele nu mai erau umplute aşa de bine. Surpriza placută printre bauturi a fost limonada, acrişoara şi răcoritoare! Silva în versiunea clasică (5 lei) dar şi neagră (6 lei), Heineken (6 lei), câteva beri straine, vin, tării şi diverse cocktail-uri întregeau meniul pentru amatorii de alcool.

Securitate prietenoasă şi discretă (Blackhawk, cine altcineva?), am fost plăcut surprinsă să văd că şi la 11 noaptea se verificau brăţările pentru zona de camping. Bravo, sunteţi Profesionişti!

Apropo de camping, destul de multe corturi (dar mai erau câteva locuri, bănuiesc că au fost oameni cu rezervare care nu au mai aparut…să vă fie rusine, erau ataţia care vă vroiau locul de cort!) dar, în acelaşi timp, şi destul de linişte. Toalete (cu lumânări noaptea), duşuri, hamac, locuri de dormit la umbră, sub copaci…ascultând eternul Mono care s-a auzit aproape în fiecare pauză dintre concerte (şi mie îmi place mult trupa asta, dar v-am mai zis eu cum e cu moderaţia…)

Despre oameni şi public, numai de bine! Am mai spus-o şi anul trecut, suntem o familie de cateva sute de oameni (nu multe) care se regăseşte la fiecare eveniment aflat în umbra acestui mare organizator. Oameni frumoşi, bine-crescuţi, echilibraţi şi cuminţi. Teribilisme lăsate la poartă (ok, poate mai mişunau câteva…aşa, trebuia să menţionez asta, să fie mulţumiţi şi cârcotaşii acum). Am venit înapoi în Bucureşti cu un grup de străini cu care, deşi nu am schimbat nicio vorbă, ne-am salutat la despărţire…şi numai din priviri i-am simtit prieteni.

A doua zi de festival am început-o cu o plimbare prin cetate, am vizitat Muzeul de Istorie şi Arheologie (plin de erori şi cu diverse obiecte ale căror ipotetice întrebuinţări erau suspecte, vă zice Mihai mai multe dacă sunteţi interesaţi), ne-am ascuns de soare prin toate colţurile multelor zone pietonale din oraş/cetate, am făcut poze şi ne-am încărcat forţele, pentru că se anunţa o zi chiar “bombastică”, vorba numelui evenimentului. Ca şi anul trecut, am asteptat ziua de “non-metal” chiar mai mult decât cea de metal, lucru oarecum surprinzător pentru mine, căci încă parcă îmi mai aud ecourile adolescentine ce s-ar uita strâmb dacă ar vedea ce muzici ascult acum.

In fine, după audiţia noului şi de-mult-aşteptat-ului album DorDeDuh, numit Dar De Duh (de ce nu se găsea la vanzare?), ne-a fost pregatită o surpriză şi băieţii şi-au aranjat rapid şi ad-hoc sculele pe scenă şi au dat o cântare scurtă, de două piese. Acum mi-au plăcut mai mult ca anul trecut, deşi am avut timp doar de degustat foarte puţin din muzica lor.

Pe la 4 şi 5 minute a acaparat scena prima trupă oficială a serii: Rose Rovine e Amanti. Uitându-mă pe la standul de merchandise am văzut că aveau multe albume şi alte proiecte adiacente, inclusiv un cd de muzică renascentistă şi barocă interpretată de Damiano Mercuri, solistul trupei, sau o compilaţie cu formaţii din zona neo-folk/martial-industrial/experimental pusă la punct împreună cu Josef Maria Klumb, capul trupei Von Thronstahl. Interesant, îmi zic, şi pornesc mai aproape de scenă, pentru a-i asculta. Damiano Mercuri ni s-a arătat cu o pălărie neagră, cu un trandafir, ochelari de soare, mic şi îndesat…italian tipic, cu moacă de mafiot. Totuşi, urmărindu-l mai târziu prin zonă pentru un autograf şi câteva vorbe (pe care am fost prea bâlbaită să i le spun!), am descoperit un om foarte liniştit, zâmbitor şi calm. In fine, trupa lui abordeaza un neo-folk/classical, într-un stil mediteranean rafinat. Vesel, melodic şi elegant, Damiano m-a convins să-i aprofundez mai bine creaţiile muzicale…astfel, de când am ajuns în Bucureşti ascult doar două trupe, Rose Rovine E Amanti fiind una dintre ele.

Sunset in the 12th House mă lăsaseră cu gura căscată anul trecut şi abia aşteptam să-i revăd. De fapt, ei au fost unul din principalele regrete pe care le-am avut că nu am ajuns la Ghost Fest, în Raşnov. După ce văzusem o parte din trupă la focul de joi, apoi în mini-recitalul DorDeDuh, acum ştiam că urmează un pic altceva, o viziune mai Post-Rock a timişorenilor. Parcă anul ăsta am savurat o muzică ceva mai metalicizată, ceva mai experimentală. Noi ne tot întrebăm când se vor pune pe înregistrat şi vor scoate album…vom fi primii care îl vor cumpăra!

Sâmbătă mi-a stat gândul toatâ ziua la o îngheţată aşa că mi-a surâs ideea lui Mihai de a fugi repede în pauză până în parcul din centru pentru a savura o răcoritoare minune pentru papilele noastre gustative. Aşa am întârziat vreo 15 minute la Hexvessel, care nu m-au găsit nici anul acesta în starea potrivită. Abia aproape de sfârşitul recitalului lor am reuşit să intru în atmosferă şi să mă bucur de energia degajată de mulţii trupeţi de pe scenă. Aşadar, ei sunt acum cea de-a doua trupă pe care o ascult de când am ajuns acasă şi de care mi-e greu să mă despart. Fir-ar, cât de rau îmi pare acum că de două ori nu m-au prins la momentul potrivit şi nu le-am acordat atenţia cuvenita. Kvohst (Dodheimsgard, Code) abordează aici un Neo-Folk-Rock Psychedelic, cu o mulţime de instrumente (mandolină, vioară, felurite instrumente de percuţie), ce induc o atmosferă aproape şamanică, ritualistică, păstrând în acelaşi timp liniile melodice uşor memorabile. Cum ziceam, pe Hexvessel i-am prins greu din urmă, dar acum, că imi sunt tangibili, nu-i mai las din mână. Am recunoscut câteva piese pe care le-au cântat şi anul trecut, printre care şi Invocation Summoning sau I Am The Ritual, care îmi răsună în cap de sâmbătă.

Despre sunetul Coulisses nu o să vorbesc prea mult pentru că ne-a cam adormit pe amândoi. M-am dus până în faţă să fac nişte poze şi aveam senzaţia că nici el nu e prea treaz, a cantat mult timp cu ochii închişi. După ceva vreme au intrat pe scena şi Isobel&November care parcă au mai animat atmosfera dar pentru noi inerţia era prea puternică, aşa că am preferat să ne lălăim pe undeva prin spate, la mese sau pe iarbă. Mi-a rămas în minte o scenă totuşi: eu, în grota mea, habar nu aveam ce e Pussy Riot şi ce se întamplă în Rusia şi iniţial m-am simţit destul de lezată de afirmaţia lor despre căt de ‘pussies’ suntem toţi. Am eu o maaare problemă cu trupele care işi fac show-ul înjurându-şi fanii. Noroc totuşi că aici nu a fost cazul, ci doar oamenii încercau să afişeze o atitudine (care pe mine nu m-a convins, am ramas la fel de ignorantă faţă de situaţia prezentată).

Ascultasem Theodor Bastard şi nu ma dăduseră pe spate, înregistrările erau un pic prea electronice pentru gustul meu. Dar live a fost o cu totul altă experienţă! Văd ca peste tot sunt catalogaţi drept trip-hop. Eu as fi zis ca sunt…multi-stil. Influenţe din diverse culturi orientale şi nu numai, Ambient, Noise, Hip-Hop, Metal, etc…Un ghiveci unic de stiluri foarte, foarte gustos. Merită încercat!

La Job Karma mi-a luat ceva până să-mi găsesc locul…tot apăreau distracţii care nu mă lăsau să pătrund în atmosferă. Până la urmă am ajuns undeva la doi metri de scenă, unde am gasit un locuşor în care nu mai auzeam nicio voce şi nicio foşnitură intrusivă. Deşi până la sfarşit am stat cu ochii pierduţi în animaţiile lor “mindblowing” şi m-am cutremurat văzând televizioare muşcând din oameni, am ajuns la concluzia că Dark Ambientul este, din păcate, aproape imposibil de savurat în concert. Mi-au stârnit interesul totuşi, îi voi căuta să-i ascult acasă şi îi sfătuiesc şi pe ceilalţi iubitori de muzici dubioase şi întunecate să facă acelaşi lucru.

Pe Kim Larsen îl mai văzusem la prima ediţie DBE, în Silver Church. Atunci a cântat singur şi a parut un pic intimidat de mulţimea de oameni gălăgioşi din club care aştepta trupele următoare. Mă bucur că a venit din nou, de această dată în formula completă Of The Wand And The Moon, într-un cadru ce i se potriveşte mai bine şi cu un public ce a părut că-l apreciază. Zâmbind şiret între piese, Kim ne-a prezentat melodii pe care, din păcate, eu nu le ştiam prea bine pentru că nu am apucat să ascult cel mai recent album al trupei. OTWATM abordeaza un stil Neo-Folk şoptit, liniştit şi personal, rece şi romantic în acelaşi timp. I Crave for You a fost, desigur, piesa de rezistenţă a recitalului. Pentru mine, concertul lor a urcat undeva pe podiumul evenimentului.

Si am ajuns la ultima trupă, al cărei alter-ego, The Mount Fuji DoomJazz Corporation, l-am savurat cu o seară înainte. Dimineaţa, i-am văzut/ascultat pe The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble cântând Lobby la probele de sunet şi parcă nu ne mai venea să plecăm din faţa scenei. Deşi aud din toate direcţiile opinii cum că trupa şi-a pierdut din farmec pe ultimul album pentru că au adaugat şi voce, pe mine nu mă deranjează deloc acest aspect, ba chiar mi se pare că este o schimbare promiţătoare ce nu strică deloc universul lor misterios. In fine, TKDE au terminat perfect evenimentul, profund, cosmic, din altă lume. Mi-e greu să le comentez spectacolul, cel putin jumătate din el m-a prins cu ochii închişi, în transă. Nu ştiu despre ce au fost proiecţiile lor, mie muzica mi-a fost de ajuns, m-a plimbat prin multe colţuri ale lumii şi mi-a arătat culori nemaivazute.

Concertul mi s-a terminat abia când zona din faţa scenei chiar se golise de tot şi mi-am dat seama că sunt epuizată, că tot ceea ce îmi doream era să ma întorc la cort unde să pot retrăi virtual, în imaginaţie, toate momentele ultimelor zile. Am adormit pe acorduri mintale din Pearls for Swine, cu un zambet uriaş în fiecare celulă, pierzându-mă o dată cu lampioanele zburătoare, departe, departe…

Voi folosi un cuvânt atât de tocit că şi-a pierdut complet sensul. O să vă rog să vă întoarceţi la originile lui, să mi-l înţelegeţi. Aşa veţi realiza că nu există un superlativ mai potrivit, un ansamblu de litere cu un înţeles mai profund şi care să caracterizeze mai bine minunaţia ce s-a petrecut în aceste zile în Alba-Iulia: Frumos. Frumos!

Securitate, program respectat, sunet (cu mici, mici scăpări), lumini, focul de tabără, lampioanele, slackline, camping, merchandise, mâncare (!), iarbă verde, limonadă (mmmm), omul cu monociclu şi jonglerii…per total o organizare excelentă cu care sperăm să ne revedem la anul! Nici nu mai contează trupele, eu ştiu deja că voi fi acolo.

Mai multe poze: aici si aici