Era o dumincă de noiembrie rece și umedă. Atât de rece și umedă încât nu-mi venea să ies cu câinele la plimbare deși lui îi place vremea ploioasă. Dar am ieșit, că n-aveam ce face… Și în timp ce-l plimbam am realizat o chestie: “Bă, ești nebun??? Avem bilete la concert!!!”

Am stat cu nevasta și am cântărit situația ceva vreme, pentru că aveam o stare de semi-depresie de toamnă, adică chiar nu aveam nici un chef de concert! Și totuși ne-am hotărât să mergem, doar pentru simplul fapt că nici acasă nu făceam mare lucru. Plus că Expirat e relativ aproape de noi.

Așa că până la urmă ne-am urnit spre club. Iar pe drum, încet-încet, parcă ne revenea cheful de viață și implicit de concert. Iar apoi, când am ajuns la club și am intrat în sală, chiar ne-am animat bine: era aproape plin! A fost o surpriză (plăcută) să vedem atâția oameni la concert, deși era oarecum de înțeles, ambele trupe fiind din Ucraina lumea era deschisă la a-i vedea.

Și ne-am uitat puțin la merch, ne-am luat tricouri, CD-uri și niște stickere, iar apoi am mers la bar să luăm câte o bere. Frate, zici că Expiratul ăla e club de lux! Cea mai obosită bere, cea la draft, era 17 lei!! Iar o bere decentă (nu din gama Ursus) era de la 27 de lei în sus!

Pffff… iar m-am lungit cu introducerile. Așa… după vreo juma’ de oră de frecat menta pe acolo, au venit băieții de la Vovk și au început treaba. Cum am mai făcut și cu alte trupe, n-am vrut să-i ascult înainte, ca să-mi fac o părere la fața locului. Iar părerea a fost foarte bună. Tipii erau puși pe treabă și ne-au cântat niște post-hardcore/alternative metal/stoner foarte groovy care a pus în mișcare puștii din față.

Chiar dacă la început lumea a fost mai timidă, poate pentru că erau ca mine și nu-i știau (prea bine), pe parcursul cântării au început să se agite spiritele și s-a făcut o atmosferă frumoasă. De la o piesă la alta aplauzele și uralele erau mai puternice, iar atunci când vocalistul a mulțumit armatei ucrainene pentru tot ce face ca să fie ei în viață lumea a explodat! Pe final au băgat o piesă și cu Igor de la Stoned Jesus, ca să ne pregătească de ce urma.

Pauza a mai durat ceva, timp în care ne-am mai plimbat pe la merch, am mai bârfit lumea și ne-am schimbat poziția în fața scenei. Și după vreo 20 de minute i-am avut pe scenă pe headlineri, Stoned Jesus. Noi îi mai văzusem în vară la Artmania, dar acolo erau în aer liber și era atmosfera diferită.

Din start publicul i-a primit cu urlete și fluierături, iar băieții n-au stat la povești. Așa cum se întâmplă de multe ori la formații cu experiență, și la ei am văzut acum ce înseamnă asta. Nu cred că a fost vreo pauză de câteva secunde de tras sufletul. De la început și până la sfârșit rockiștii din jurul nostru s-au mișcat – unii chiar prea mult și prea cu spor! Igor știe foarte bine să țină publicul în priză și a făcut asta pe tot parcursul concertului.

La fel ca la Vovk și ei le-au mulțumit soldaților care luptă pe front împotriva sclavilor lui Putin și au primit tone de urale și aplauze pentru asta. Cât despre noi, care venisem “plouați” și deprimați, la final eram cu zâmbetul pe față și plini de energie și chiar am fi vrut ca show-ul să continue. Iar la final au băgat cea mai distorsionată stonereală a lor, piesa “I’m the Mountain”, pe care nu m-am putut abține și mi-am aruncat pletele în jur!

Doar că nu a fost ultima piesă! Poporul a cerut bis și a primit bis… iar apoi a mai cerut un bis și a mai primit! Dar cam atât! După mai bine de o oră de stoner rock/metal totul s-a finalizat și ne-am luat tălpășița pe jos spre casă încântați că nu am ratat concertul, așa cum ne bătea gândul la începutul serii.

Slava Ukraini!!!

PS: Concertul a avut loc în 20 noiembrie 2022

Un articol scirs de Ursu.

Am fost fan The Ocean de la prima ascultare, chiar dacă asta a însemnat că primul album ascultat a fost Precambrian. Și am fost până acum la toate concertele lor din București, deci nu puteam să-l ratez pe cel de după pandemia COVID. În plus, The Ocean înseamnă mai mult pentru mine decât muzica lor (nevasta știe!).

Ca de obicei în ultima vreme, am mers în Quantic să vedem totul. Eram pregătiți să spargem portofelul (și banca!) pentru niște CD-uri și tricouri, așa că de cum am intrat ne-am dus direct la taraba cu “marfă”. Unde am dat întâmplător peste chiorul de serviciu, Sorin. Ne-am luat de acolo ce am vrut -tricou, CD, șapcă – după care a început concertul.

Primii au fost Playgrounded, care au urcat pe scenă înconjurați de întuneric roșu. Și au început tare, cu riff-uri de bass și sunete electronice. Tipii cântă un progressive post-rock/metal, cu o voce calmă si cu ritmuri sincopate. Dar ce mi-a atras atenția cel mai mult a fost folosirea sintetizatoarelor pentru a crea atmosfera, dar și pentru a puncta ritmul pieselor. La fel, o altă chestie diferită de multe alte trupe e faptul că pun accent foarte mult pe (chitara) bass, iar chitara ritmică/solo e acolo pentru “straturi” si atmosferă, alături de sintetizatoare.

Publicul a fost chiar atent și a fost atras în “mrejele” grecilor, la fel cum am făcut și eu. Am fost plăcut surprins să-i descopăr și aștept să mai vină pe la noi. După ce au cântat am mers la “merch” să-mi iau un tricou cu ei și chitaristul era foarte agitat pentru că nu reușea să găsească rest pentru niște tipi dinaintea mea, dar când mi-a venit mie rândul l-am scos puțin din rutină mulțumindu-i grecește cu un “Ευχαριστώ!”, la care și el și tobarul (care apăruse între timp în zonă) au reacționat cu niște zâmbete largi!

Apoi ne-am împrietenit cu un Bucur (berea) și am mai stat la taclale până s-au pregătit danezii.

Pe LLNN i-am mai văzut de două ori înainte, ambele concerte în Control – primul în deschidere la The Ocean (din nou) și al doilea cu Bison (Canada) – deci știam la ce să mă aștept. Și mai ales acum, că i-am ascultat mai bine între timp și mi-am făcut idee mai bună (și pozitivă) despre ei.

Așadar, m-am postat undeva aproape de scenă, mi-am aplicat dopurile în urechi (că e nevoie!) și am așteptat să fiu lovit de valul de sunet sludge. Danezii nu iartă nimic și n-au făcut-o nici acum: au dat ce aveau mai bun, iar publicul a reacționat fix cum mi-am dorit. Nici eu n-am stat pe gânduri și am “headbang”-uit pe toată durata cântării. Mi-a plăcut că la final Andreea îmi zice: “mi s-a părut că tipul de la voce/chitară nu era din peisaj, că avea atitudine de hardcorist și parcă nu se pupă cu muzica lor”, la care i-am ținut o mică prelegere despre sludge metal, care a pornit ca o combinație de hardcore și doom metal, deci e 100% de înțeles că tipul “o arde” așa. Pe lângă asta, hardcore-ul se simte din plin în muzica lor: e ritmată, e dinamică și te face să nu poți sta pe loc. A fost fantastică atmosfera la ei și consider că trebuiau să fie ei capul de afiș…

Nu de alta, dar The Ocean, deși au strâns cei mai mulți oameni în fața scenei, nu mi s-au mai părut speciali în vreun fel. De la primul concert în care i-am văzut, în 2008, și până acum singura constantă la ei e Robin Staps. În plus, pe lângă faptul că au evoluat dinspre sludge/post-metal spre progressive metal, figurile și schemele lui Loïc cu săritul de pe scenă nu mai sunt de noutate. În plus, a fost și momentul (piesa Holocene) când vocalul s-a retras în spate și la microfon a venit Paul (tobarul) – nimic rău în asta, pentru că el cântă și pe album, dar m-a distrat oarecum modul în care se mișca tipul: un Dave Gahan wannabe.

Sincer, nu știu de ce, dar cam toată atitudinea și atmosfera a fost la un nivel mai jos decât mă așteptam. Cu toate astea, recunosc că am dat din cap și am cântat pe mai multe piese împreună cu trupa și cu lumea din jur și m-am și simțit bine.

Un articol scris de Ursu.

Nu mă gândeam vreodată că aș recurge la a merge de bună voie să ascult cuvăntul lui dumnezeu și nici nu am făcut-o de fapt. Dar am ajuns să merg de bună voie să ascult cuvântul (și nu numai) lui Doomnezeu. Bine, dacă ar fi să mă gândesc, de prin ‘93-‘94 am fost atras în cultul “doom metal”, deci nu e surprinzător că am mers să văd/aud formația Doomnezeu în concert.

În ultima vreme am observat că e un trend în metal: unii oameni vor să fie “misterioși” sau/și anonimi, așa că recurg la măști și îmbrăcăminte care să le ascundă identitatea. Știu că au mai fost și în trecut trupe care au făcut asta (vezi Mr. Bungle, Slipknot, GWAR, etc.), dar acum avem o nouă categorie din metalul extrem (vezi Batyushka, Imperial Triumphant, Gaerea). La cei din urmă se înscriu și românii noștri de la Doomnezeu, care au avut primul concert pe 1 iunie 2022 în Expirat.

M-am întâlnit cu o oră înainte de concert cu Răzvan și am stat la o bere-două la povești împreună cu o trupă mică de “turneni” de-ai lui Tase. Care Tase s-a lăsat așteptat, ca de obicei, și a venit cu 5 minute înainte de ora oficială la care trebuia să înceapă show-ul.

Cam pe la 21:15 s-au auzit primele acorduri pe scenă, așa că toată lumea s-a mutat de pe terasă în sală. Am încercat să nu ascult formația înainte, ca să nu vin cu prejudecăți, așa că totul a fost nou pentru mine. Tipii ăștia cântă un stoner-doom metal, un stil perfect pentru mesajul (ne?)creștinesc pe care vor să-l transmită. Vocalistul încearcă să emuleze cântările preoțești auzite în bisericile ortodoxe de pe la noi și îi iese chiar foarte bine. Și instrumental trupa sună foarte bine: am avut parte de niște riff-uri foarte groovy, în genul celor trupelor “stoner” – riff-uri care au făcut publicul să dea din cap, dar și solouri destul de reușite, deși la început au cam “scârțăit” – de înțeles pentru primul concert al unei trupe noi. Dar în mare am fost plăcut impresionat și cred că toți cei din public au fost, după aplauzele și strigătele de după fiecare piesă.

Nu am stat să analizez măștile sau înțelesul lor, însă ce am văzut a fost că bassistul avea o lună pe cap, chitaristul un soare, iar vocalistul era acoperit total de o glugă neagră; tobarul avea și el o glugă improvizată și era machiat cu negru. Însă nu cred că e așa important cum arătau – cel puțin nu pentru mine. Important e că au sunat chiar bine și că au fost plăcuți de public. Aștept să mai ascult ce mai scot ca să-mi dau cu părerea mai bine despre ei – momentan mai au ceva de lucrat la prezența scenică și la umplut anumite goluri pe care le-am sesizat în anumite piese. Până atunci, doamne-ajută!

Unn articol scris de Ursu.

În 2019, când au scos albumul “Age of Aquarius”, mi-am dorit să văd anunțul că vor veni în România să-și lanseze albumul, dar din cauza pandemiei de COVID n-am avut noroc să-i vedem pe grecii de la Villagers of Ioannina City. Din păcate nici n-am apucat să-i văd vreodată. În 2021, fiind în concediu în Grecia, când am mai făcut ture scurte spre Salonic, dar și cu alte ocazii, am ascultat în mașină albumul și EP-ul Zvara, iar Andreei i s-a pus pata că vrea să-i vadă și ea live.

“Fast forward” până în aprilie 2022, când am văzut pe net anunțul turneului, care din păcate nu trecea și prin București. Însă aveau concert la Sofia, așa că nu am stat prea mult pe gânduri și am luat bilete. Seara Andreea s-a ocupat să găsească cazare și tot ce a mai rămas a fost să așteptăm să treacă timpul.

Pe 20 mai am luat-o la drum pe șosele către Sofia pe la 6:15AM. Din fericire nu e perioadă de concedii și drumul a fost foarte lejer – 6 ore cu tot cu două pauze de câte 15-20 de minute. Când am ajuns, după ce ne-am cazat, am luat-o la picior să vedem cât ne ia să ajungem la club – au fost cam 30 de minute.

Apoi pe seară am luat-o din nou pe jos, cu o pauză de masă și bere, spre Mixtape 5, clubul de la subsol unde urma să aibă loc concertul. Când am ajuns deja era lume adunată la intrare. Concertul era anunțat la ora 20:00 și era sold-out, deci urma să fie plin în club. Noi am reușit să intrăm destul de repede, cam în jurul orei 20:15. Ne-am luat o bere și am căutat un loc de unde să vedem bine. Apoi am stat cuminți și am așteptat, urmărind lumea și atmosfera.

Primii au venit pe scenă Sheepfucker and Kraut, care, din cauză că sunt ignorant, am crezut că sunt două formații! Germano-italiano-guatemalezii sofioți au venit pe scenă cu chef de show, iar publicul încet-încet s-a relaxat și s-a conectat cu formația. Băieții au băgat un stoner rock cu tente de blues, foarte mișto și foarte “groovy”. Și deși trei dintre ei sunt vocaliști (chitariștii + tobarul), la capitolul ăsta n-au stat strălucit, dar au compensat cu solourile de chitară geniale și cu atmosfera plăcută pe care au creat-o.

Publicul a fost pe măsură și deși la început nu era prea în priză, pe parcurs s-a pus în mișcare și cu fiecare piesă era mai alert. La fiecare pauză dintre piese s-a aplaudat și s-a fluierat admirativ cu intensitate din ce în ce mai mare. După aproape 45-50 de minute repertoriul lor s-a terminat și lumea a plecat să se mai alimenteze cu câte o bere.

Pauza lungă de mai bine de jumătate de oră, în care grecii și-au instalat tobele și restul instrumentelor, a făcut ca atmosfera să devină din ce în ce mai încărcată. Dacă la “sheepfuckers” aveai loc să mai arunci un ac, la villagers nu a mai fost vorba de așa ceva. Sala s-a umplut la maxim și pe timp ce trecea toată lumea era mai agitată.

Cam pe la 22:15 Villagers of Ioannina City au venit pe scenă pregătiți să dea un spectacol la care nu mă așteptam. De la prima piesă publicul a cântat împreună cu ei, deși nu m-aș fi așteptat să o facă la piesele în greacă. Aerul în jur a devenit din ce în ce mai fierbinte și ne amintea de zilele de dinainte de dezastrul de la Colectiv, când și în cluburile noastre era la fel. Atmosfera încinsă s-a datorat în mare parte formației, care a fost la mare înălțime și care a făcut totul pentru publicul majoritar bulgar.

În mare parte trupa a cântat piese de pe Age of Aquarius, dar au avut și câteva de pe Riza, iar de fiecare dată când foloseau cimpoiul sau clarinetul, bulgarii erau mega încântați. Și e de înțeles, având în vedere că și în folclorul lor aceste instrumente sunt de bază. Dar cel mai mult mi-a plăcut, așa cum am mai spus, că pe lângă versurile în engleză, publicul a cântat de multe ori și versuri în greacă, în general refrenurile pieselor. Și pentru că tot am pomenit de cimpoi, la un moment dat, aproape de final, pe scenă a urcat vocalistul trupei Smallman, bun prieten cu trupa, care le-a cerut o favoare – să cânte piesa Perdikomata, iar grecii s-au conformat. Apoi, știind că se apropie finalul, lumea a început să scandeze “Zvara, Zvara”, așteptând ca formația să cânte piesa cu pricina… Și a venit și Zvara, ca ultima piesă din show. Toată lumea a fost super-încântată și s-a cântat la unison cu formația, iar aerul din sală ajunsese la presiune și temperatură maxime. Am fredonat și noi cu ei, deși recunosc că nu știu versurile pe de rost.

După două ore de show grecii s-au arătat foarte mulțumiți de tot ce au văzut, ne-au spus la revedere și s-au retras de pe scenă. Eu – și restul publicului – mă așteptam la un bis, mai ales că văzusem pe youtube că obișnuiesc să încheie cu piesa Karakolia, dar de data asta, deși s-a scandat minute în șir, nu s-au mai întors.

Am plecat din Mixtape 5 cu zâmbetul pe buze și nici nu ne-am dat seama când am făcut încă jumătate de oră pe jos până la cazare. Amândoi – și eu și Andreea – ne-am promis că o să revenim. Ne-a plăcut foarte mult toată experiența.

Un articol scris de Ursu.