Anathema, internal landscapes

Anathema, 23 septembrie 2012

Pe la 8:20, când am ajuns pe Strada Turturelelor (Mihai, esti mulţumit?) în faţa Jukebox-ului/Becker Brau/Why Not (sau cum i-o mai zice acum, aceeaşi Marie cu altă pălărie), mi-am format prima impresie legată de concert: coada foarte civilizată în faţa intrării. Nu prea înteleg eu de ce acest aspect a ajuns să fie atât de anormal şi să mă impresioneze pozitiv atât de puternic, dar să trecem frumuşel peste. Aşa, cum ziceam, coada se întindea destul de mult pe trotuar dar cu toate astea nu am văzut pe nimeni să taie rândul. Taxiurile veneau grămadă, opreau în faţa clubului, oamenii se dădeau jos şi porneau cuminţi spre capătul cozii (şi acesta nu era deloc aproape). Ne-am mai prins cum ar trebui să stea lucrurile? M-am apropiat de intrare destul de repede, în vreo 10-15 minute eram deja înconjurată de fumul obişnuit din cluburi. Am analizat rapid situaţia şi, observând haosul din stânga scenei (acolo unde era barul…cum să ai barul chiar lângă scenă?!), m-am îndreptat spre dreapta ei şi am reuşit, surprinzător, să-mi găsesc un loc cu o mână pe gard.

Si m-am apucat de rememorat. Piaţa Sfatului – Angelica. Preoteasa unplugged – Lost Control. Sala Palatului – Closer. Sonisphere – Deep, Silver Church – Everything. Oare de ce nu m-am plictisit de ei? Da, sunt una din persoanele *alea* care merg la Anathema în fiecare an şi care ascultă cu mare plăcere atât albumele noi cât şi pe cele mai vechi. Una din persoanele care se pierd pe Untouchable şi îşi rup gâtul pe Sleepless. Nu sunt trv! Stiu cine sunt Anathema acum şi nu mă duc la concertul lor să urlu, sa cer A Dying Wish de 10 ori. “Oh, come on” a fost reacţia lui Danny, nici dacă vă bate trupa obrazul nu terminaţi? Dar, în fine, eu parcă vorbeam de rememorări ale concertelor anterioare. Oricum, nici aseară n-am apucat să-mi duc la capăt gândurile, că s-a făcut ora 9:30 si m-au trecut câţiva fiori ascultând acordurile de început de pe Untouchable, Part 1. Publicul, printre nori, desigur. Ce public frumos aveţi, băieţi! A intrat şi Lee, zâmbitoare şi emoţionată ca de obicei. Genul ăla de om drăguţ, cu o voce angelică, pe care iţi vine să îl ţii strâns în braţe, să te asiguri că nu-i dispare zâmbetul vreodată, pentru că merită să-l aibă.

“Oh, hi there, people down there…I know the venue isn’t too friendly with you but, despite that, I hope you can all have a great time – should I stand on the top of my toes so you could all see me?” ne întrebau englezii comentând la adresa mirificului club (şi beţivii mei colegi de cuvinte l-au mai înjurat în alte cronici – nu o să repet discuţia aici). Sunet impecabil, totuşi!

Blinded by the light that’s inside…Untouchable, Part 2. Englezii, ca de obicei, tot englezi sunt – drepţi, eleganţi, curaţi în aspect şi gesturi. Jamie, cel mai în vârstă şi cel mai retras dintre fraţi, deşi a rămas cel mai “metal”, este şi cel mai domn, un adevărat sir. El a trecut de vârsta fraţilor lui, în care zâmbetele şi făcutul cu ochii domnişoarelor sunt la ordinea zilei. Jamie stă în umbră, drept, se bucură cu ochii închişi (later edit: mi-a fost atrasă atenţia că Jamie şi Vincent sunt fraţi gemeni…nu-i aşa că nu se vede asta în atitudine, stil şi aspect?). Ex-ce-lent!

Incep să simt caldura şi peste mine dă năvala fumul de ţigară al unei domnisoare de lângă. Vincent ne povesteşte despre concertul lor din Bulgaria, filmat pentru un dvd ce va fi lansat anul viitor şi ne spune că dacă facem treabă bună, poate vom apărea şi noi pe el. Simpatică strategie. Ne mai spune că au cântat într-un vechi amfiteatru roman din Plovdiv şi mă gândesc cum ar fi sunat ei (măcar) la Arene (să nu mai vorbesc de un alt concert în cetatea-biserică din Cisnădioara). Iar mă inundă fumul domnişoarei de lângă şi parcă mă sufoc. Thin Air! Publicul formează, din nou, o voce compactă. And sometimes it seems like there is life in your eyes And all that I know is I love you…şi multe braţe îndreptate spre trupă. Continuăm să jonglam prin ultimele două albume cu Dreaming Light, Lightning Song, Everything. Urmează apoi o piesă compusă de fratele lui Lee Douglas, John, bateristul – The Storm Before the Calm. Nu prea e “cana mea de ceai”, aşa că reuşesc să-mi trag un pic răsuflarea. Si, ia uite, Andrei Irode dă sticle cu apă celor din faţa! Gândesc din nou: ex-ce-lent!

Intr-o pauză dintre piese Danny chiar a laudat treaba pe care o face Andrei Irode cu securitatea şi câţiva din public au început să-i strige numele. Unde mai este atât de iubită o firmă de securitate? Frumos, felicitări!

După ce m-am hidratat un pic, am continuat plimbarea prin cele mai luminoase şi mai înălţătoare albume Anathema – We’re Here Because We’re Here şi Weather Systems – cu The Beginning and the End şi Universal.

A venit şi vremea de ţopăială şi de durut mâini/palme de la aplaudat. Closer. Plete aruncate, mâini în aer, sărituri ritmate în jurul meu şi valuri de energie venind dinspre scenă, intrând în fiecare individ şi făcându-l să se aprinda. Your dream world is a very scary place.

And you just slipped through my fingers…open laughter held in distant days…and in the early morning light, after a silent peaceful night, you took my heart away…
Nu ştiu când au trecut A Natural Disaster, Deep sau One Last Goodbye. Am simţit cum m-am deconectat complet şi am plutit undeva pe scenă, între instrumente, printre vibraţii, printre brichete aprinse şi reflectoare stinse.

O domnişoară din primul rând i-a dat o amintire lui Vincent pe care acesta a băgat-o zâmbind în buzunar. O altă domnişoară a încercat să se strecoare în faţa gardului iar când securitatea a intervenit, s-a rugat cu ardoare de ei să îi dea pace. Interesant cum acţionează carisma fraţilor de pe scenă.

Layers of dust and yesterdays, shadows fading in the haze of what i couldn’t say. Flying. Incepusem să mă cutremur la gândul că spectacolul, starea, mi se apropie de final. Back down to earth, back down to earth…

Ne-am întors pe pământ dar doar pentru a ne odihni un pic, pentru că roşcaţii nu ne-au dat prea mult răgaz şi au revenit cu (probabil) cea mai cunoscută piesă a lor, Fragile Dreams, atât în varianta clasică, cât şi în cea visătoare de pe Hindsight. Mi-am amintit că de obicei termină concertele cu Fragile Dreams (mai ales că vedeam şi setlistul de pe scenă) aşa că am încercat să-mi epuizez emoţiile şi corzile vocale în acel moment, să dau tot ce pot pentru ceea ce m-a însoţit atâţia ani.

“Do you know how long this relationship goes back? Let’s just keep it going…and going…and going” – Mare surpriza! Englezii nu dădeau semne că vor să ne lase cu zâmbetele în aer. Mă uit din nou la setlist şi ma simt confuză…oare chiar mai cântă? Si au mai cântat! A urmat Panic, o piesă pe care nu mă aşteptam să o aud şi la care am constatat cu surprindere că-i ştiu toate versurile, deşi nu am mai ascultat-o de cel putin 3 ani. O piesă rapidă, puternică, care te scoate din orice stare meditativă şi îţi induce un alt anotimp, te face să te scârbeşti, să te revolţi, să ucizi frustrări. M-am conformat, aşa că îmi cer scuze oamenilor cuminţi din jur pe care am reuşit să-i tot calc pe picioare în timpul ţopăiturilor mele haotice.

“How fast time passed by
The transience of life”
Ciudată a fost şi calmarea spiritelor odată cu trecerea la piesa următoare, Emotional Winter (cel putin pentru mine). Am sărit imediat de la o furtună gălăgioasă de vară, cu tunete şi fulgere, la o zi geroasă de iarnă, în care totul pare îngheţat şi de neclintit, inclusiv sunetul. Ma uit la Vincent şi la modul în care simte ceea ce cântă şi imi dau seama ce mici pioni sunt emoţiile mele faţă de ale lui. Ciudat, emotional…winter (unii dintre voi ştiu cum prin zăpadă devin o altă persoană).

It’s difficult to describe, matter of fact it’s impossible to describe.
Verbally it cannot be expressed, it’s something which becomes you and you become it…
Nu ştiu câţi dintre cei prezenţi chiar au ascultat acea introducere (nu, deştepţilor, nu trebuia să urlaţi după Sleepless în acel moment!) dar ea reflectă simplu şi direct ceea ce Anathema vrea sa transmită acum: lumină, linişte şi echilibru. Nu pot spune nimic mai mult despre piesă, cei care chiar au ascultat-o duminică seara ştiu despre ce vorbesc, ei sigur au reuşit să plutească.

Din nou am fost lăsaţi singuri. Dar nu pentru mult timp, pentru că englezii au revenit şi ne-au servit încă o felie de Fragile Dreams, varianta cât de poate de rock. De data asta ne-a fost evaporat şi ultimul strop de energie, eu abia mă mai puteam ţine pe picioare.

Trupeţii au salutat publicul (din plin!) şi au lăsat scena în urmă pe ritmurile lui Jamie la tobe, mărşăluind (am un mare lapsus de două zile apropo de numele piesei, mă ajută cineva? Tom Waits – Russian Dance, mulţumiri Anei şi lui Ciprian).

Imi pare rău că a trebuit să asist la momentul în care probabil unul dintre deştepţii despre care vorbeam mai sus s-a hotărât să sară gardul, să se urce pe scenă şi să fure nu una, ci două pene de chitară din stativul de microfon. Le-a dat înapoi rapid, pentru că au intervenit securitatea şi staff-ul formaţiei dar…serios? Aşa se face?!

Totuşi, când vine vorba de concert şi de englezi, mai pot veni doar cu o concluzie poate un pic cam “girlie” (Internal Landscapes “lyrics”):

And it’s just so beautiful. It was eternity. It’s like… I was always there, and I will always be there…
That my existence on earth was just a very brief instant.
I could say that I was peace, I was love, I was the brightness… It was part of me…