Maybeshewill, 25 septembrie 2012, club Fabrica
Marţi seara, pe la 8 fără 15 eram în faţa Fabricii. Stiam că la 8 trebuia să ocupe scena prima trupă. Mă uit în jur – pustiu. Eu mă aşteptam la puhoi de lume, că na, Maybeshewill sunt trupă de post-rock cunoscută şi ar trebui să adune toată hipsterimea bucureşteană. Incep să-mi verific din nou calendarul mintal dar totul pare corect. E 25 septembrie, e ora 8 seara. Pai hai să vedem cum dansăm atunci! In fine, urcăm, plătim cei 25 de lei pe bilet şi intrăm în sala propriu-zisă de concert. Maxim 20 de oameni adormiţi pe margini, pe scaune sau la bar. Trec de şocul iniţial şi mă gândesc că lasă, că or mai veni mai încolo. Imi iau o bere (aleluia, bere la 0.5 l, aproape că uitasem cum arată!) şi mă aşez pe canapeaua din camera alăturată. Mă rog, stau la o taclală, se face 8 destul de repede. Nimeni pe scenă. Fir-ar, o să întârzie! Mă gândesc că poate nu au început pentru că publicul era prea subţire şi publicul era prea subţire pentru că s-a obişnuit să nu se înceapă niciodata la timp. Cunoscutul cerc vicios al concertelor de club bucureştene. Dar, zic şi eu, când anunţi programul aşa detaliat, tu, ca organizator…băi, nene, te ţii de el fără doar şi poate! Aşa iţi înveţi publicul, arde-l un pic şi data viitoare vine când trebe. In fine, nu ştiu dacă asta a fost problema, cert e că Valerinne au început pe la 9 fără ceva când în sfârşit se adunase destulă lume. Cum ziceam mai sus, feţe oarecum necunoscute mie, oameni noi pe la concerte…lucru bun, nu?
Pe partea muzicală însă…cam slab. M-am plictisit teribil, nici nu ştiu dacă s-a auzit prost sau chiar aşa liniar şi fad trebuia să sune. Tipul de la tobe părea să facă treabă bună, dar parcă n-avea cu cine. Eh, ei au terminat după vreo 45 de minute şi eu m-am dus să mă aerisesc pe afară, poate-poate reuşeam să mă mai trezesc. Când m-am întors, începuseră deja trupa următoare, Kultika din Timişoara. Auzisem nu-ştiu-cum că are nu-ştiu-care membrii Negură Bunget, marele Fulmineos, văleleu ce trupă! Văleleu ce somn a tras Mihai de coadă cât au cântat ei. Eu am fost drăguţă, am zis că stau acolo şi încerc să mă auto-conving că sună bine. Si am încercat, şi am încercat…fără folos. Si nu am fost singura.
In fine, în sfârşit ne-am strecurat ceva mai în faţă pentru trupa pe care o aşteptam. Ne-au amăgit ei că ne vizitează în martie, apoi şi-au anulat turneul şi uite că, în sfârşit, au ajuns! Mult public, cel puţin unde eram eu era destul de înghesuială (dar nu atât de înghesuială cât să justifice amorţeala constantă a oamenilor pe parcursul concertului). Intră pe scenă şi post-rockerii din “iu chei” şi simplu, se apucă direct de cântat. Imi place că sunt energici, că se agita în continuu – scena e prea mică pentru ei, mă mir că nu se lovesc reciproc. La Co-Conspirators mă oftic un pic că nu se aud bine “versurile”…reuşesc să mi le aduc în minte şi să le ascult doar “intern”. Chitara aia totuşi… nu ştiu cum făceau restul de stăteau aşa calmi, eu am fost ţopăitoare şi cu mâinile pe sus destul de mult. Pe The Paris Hilton Sex Tape chiar şi Mihai făcea mişto de cât săream. La This Time Last Year mi-am vărsat plămânii urlând despre ce se întâmplă în fâneaţă la amurg (“Everything!”). Chitaristul ăla mic se uită la mine şi zâmbeşte.
Pe următoarele două piese mi-am injurat “specia” – mai ales pe ţoapele din spatele meu – ok, femeie, vorbeşti…dar două piese întregi nu-ţi mai tace gura? Eu nu mă cert cu nimeni de obicei, am preferat doar să le trimit câteva priviri nervoase, dar care se pare că s-au rătăcit pe drum. Aşa că pe Seraphim & Cherubim m-am apucat de “dansat” ceva mai agresiv, până s-au hotărât domnişoarele că locul lor nu e totuşi acolo.
Au continuat cu ceva de pe I Was Here For a Moment, Then I Was Gone. Atunci când l-am ascultat acasă, mi s-a părut un album cam prea finisat şi prea cuminte pentru ei. De la Maybeshewill vreau revoltă, vreau să pot să-mi urlu nervii! La o primă ascultare, ultimul album mi s-a părut prea axat pe clapă şi prea pacifist. Dar ce şi cum au cântat de pe el live m-a făcut să-l mai ascult o dată!
In fine, am ajuns la Not For Want of Trying şi mă gândeam că gata, chiar e ultima piesă. In sfârşit, aici s-au auzit “versurile” mai bine, era şi păcat să le urlu “singură”, mai ales că merită ascultate. Din nou, mi-am strangulat plămânii: “I’m a human being, Goddamn it, my life has value!” Da, m-am revoltat, chiar şi numai pentru cele 5 minute cât durează piesa, mi-am ridicat capul din mulţime şi am strigat!
S-a terminat, au plecat de pe scenă şi eram oarecum convinsă că nu se mai întorc. Dar…surpriză, nici nu am apucat să strigam de 5 ori “encore” că au şi revenit. Uitasem de probabil cea mai cunoscută piesă a lor, He Films The Clouds, Pt 2. Ne-au rugat să cântam versurile şi aud din spatele meu “eh, le-aş cânta dar nu le ştiu”. Si din ce vad în jur, nimeni nu le ştia…hai mă, sunt doar 4 versuri simple, ce mari fani sunteţi voi? In fine, încerc să uit de publicul mut de lângă şi să îmi văd de finalul unui concert foarte fain.
Era trecut binişor de miezul nopţii când am luat-o spre casă, cu gândul la următoarele concerte post-rock anunţate: The Ills, Tides From Nebula şi visul din Braşov din decembrie, cu Every Silver Lining Has A Cloud şi Cecilia Eyes (+ Rome & Syven). Ne vedem acolo!
