Our Ceasing Voice @ Control, 27 februarie 2013
Să scriu? Să nu scriu? Am cam tras chiulul de la concerte în ultimele doua-trei luni, așa că…parcă mă trage conștiința de mânecă să și scriu, dacă tot m-am mișcat la eveniment! Cu întârziere de câteva zile bune dar…na, să zicem că a trebuit să mă reculeg după câteva ore faine.
In fine, miercuri seara am luat parte la o post-rockereala pe cinste, de care mi-am dat seama atunci că îmi era dor. Eu nu m-am interesat înainte (nici măcar acum nu știu nimic oficial) la ce ora ar trebui să înceapă concertul, deci recunosc că vorbesc din ce mi-au zis alții. Cică la 8. Ochei, douăchei, pe la 8:15 mă afișez (mă fac afiș?) la intrarea Berlinului. Ehe, nu vă amăgiți, e doar vorba de noul Control. Românii noștri nici n-au început încă soundcheck-ul și apoi mai urmează și austriecii la probe. Haha, la ce mă așteptam oare? Eh, am intrat în club, mi-am șters cele 3 lacrimi căzute la datorie în lupta cu fumul și mi-am mijit ochii în jur, să-mi dau seama ce-i și cu clubul ăsta, că-mi era străin până atunci. Mi-am luat o bere, am înjurat prețul – că na, unii sunt obișnuiti cu locuri mai studențești (RIP La Jeg) – și am purces la o socializare îndelungată. Nu zic că nu-i bună și asta, dar eram acolo pentru concert, nu?
In fine, pe la 9 juma’ începu în sfârșit și evenimentul. Valerinne. De trei ori i-am văzut, de trei ori m-am plictisit. De fapt, mint, primele două dăți a fost sunetul atât de prost încât nu mai erau plictisitori, ajunseseră să mă deranjeze – dar eu, în naivitatea mea, tot mă gândeam că poate nu e, totuși, vina lor. Eh, miercuri m-am convins că pe mine nu mă ating cu nimic. Si nu că stilul lor nu ar fi cana mea de lapte cu miere, doar că mie toate piesele mi-au sunat la fel (de plate). Au reusit să mă piardă în proiecții, deci tot e ceva de bine. Vad că au un turneu acum prin Europa, vor cânta și la dunk!festival, prin toate scrierile îi văd aplaudati…frumos, bravo lor. Eu mă cam simt împotriva curentului, sunt singura?
Voi ați văzut culoarul până la bude? Mă gândeam cum ar fi pentru cineva foarte beat (facem un experiment?)…nu știu dacă e bine că nu ai foarte mult loc să cazi, ai de ce să te ții sau e rau că dai cu capul de toți pereții. Cred, totuși, că pentru cineva cu capul “sus, în nori” ar fi o călătorie interesantă, foarte colorată (*wink*).
Nici nu mai știu pe la cât au început Our Ceasing Voice. Pot doar să spun că fix atunci mi se terminase berea dar nici că am mai vrut să-mi părăsesc locul pentru alta, să pierd minute din ceea ce urma. Si bine am făcut! Atmosferă muuuult mai faină, oameni mai săltăreți, un tip lângă mine care știa toate versurile (respect!). Dacă vreți ceva gen setlist, veniți la mine și mă voi chinui să vă cânt piesele, că după nume nu le știu. Da, certați-mă, de data asta nu mi-am făcut destul de bine temele. Dar a fost post-rock! Atmosferic, cu momente în care închizi ochii și uiți complet unde ești, nici măcar nu mai auzi muzica, știi doar că te simți linistit, e unul din puținele momente în care simți că ești unde trebuie să fii. Peste trei minute treci de partea cealaltă a gardului, cu bucăți în care ai un chef de zbenguială de te mănâncă fiecare centimetru de piele. Mă gândesc uneori în situații de-astea că sunt o mare ladă de bipolaritate plină ochi.
OCV au cântat acum câteva săptămâni cu Kwoon în Paris. Vă puteți imagina cum o fi fost acolo? Cred că m-ar fi zdrobit emoțional acel concert. Cât de dor îmi e și de Kwoon!
Dar am cam luat-o pe arătură. Motivul e că a fost atât de intens și m-a prins atât de mult concertul încât am putut ține minte doar sentimentul, nu și faptele din jur.
O oarecare surpriză la standul de merch, ceva ce eu n-am mai prins până acum pe aici: sistemul “pay as you wish”. Desigur, am un nod in gât gândindu-mă că nu prea ies ei pe plus așa, că-s destui nesimțiți, dar, ca idee, e tare fain! La fel ca modelul “name your price” de pe bandcamp.com – eu, cel puțin, țin mai mult la muzică în sine decât la colecții de cd-uri fizice și vreau să răsplatesc munca artistului, deci prefer să îi plătesc cât cred eu că merită direct lui, decât să pierd bani aiurea prin transport, casă de discuri și alți intermediari. Bravo Our Ceasing Voice pentru curaj și inițiativă!
Cum despre nesimțirea unora de a vorbi non-stop în timpul concertelor am mai spus și cu alte dăți, o să mă opresc aici. Am plecat din noul Control pe la 12 și câteva minute și, alergând după autobuzul de noapte, mi-am dat seama că nu mai e mult până la următoarea post-rockereală: ne vedem pe 11 martie, la Mono!
