Un alt concert cu “cantec”

Opeth, 29 februarie 2012, club Jukebox

Nu stiu ce se intampla la concertele din Romania care au o audienta mai mare de 100 de oameni. Dupa ce am scris in toamna despre “distractia” de la intrare de atunci si despre toate consecintele ei, aseara a fost un record absolut , accesul in sala de concert facandu-se cu exact trei ore mai tarziu decat scria pe afis. Erau unii veniti de pe la 18:30, stand afara, in frig, peste doua ore. Firma de paza se pare ca s-a implicat sa lase lumea sa intre macar in holul din fata salii, sa nu astepte toti in frig, dar la ce inghesuiala si fum era inauntru, personal, am preferat sa raman unde eram – adica afara. Norocul meu ca am intarziat si n-am stat decat o ora jumate.

Nu stiu ce s-a mai intamplat de data asta, cine a fost de vina si de ce; prin fata erau tot felul de zvonuri – despre mixerul stricat, despre nu stiu ce alte probleme tehnice. In orice caz, nimeni dintre organizatori n-a venit, in nicio clipa, sa dea explicatii; dealtfel, pana la ora asta n-am citit niciun comunicat. Daca se intampla situatii neprevazute, mi se pare normal sa se gaseasca repede solutii, pentru ca oamenii care au dat o gramada de bani pe bilet sa nu stea ca o cireada de vite in fata usii staulului ore in sir. Un minim de bun simt cere ca, in cazuri din astea, sa se vina macar cu cateva explicatii, ca sa stie tot omul care e motivul pentru care se apropie rasaritul soarelui, iar el inca nu a intrat in clubul in care urmeaza sa fie concertul.

Evident, principiul central a fost, si aseara, proverbiala durere in pula. La fel de evident vor sari niste cetateni “de bine” sa-mi zica sa ma apuc eu de organizat concerte ca sa vad cat de greu e.

Oricum, incep sa fiu tot mai reticent la concerte din astea mai mari, in conditiile in care cazuri din astea se inmultesc.

In fine. Am intrat pe la 22 si un pic, trupa din deschidere – Von Hertzen Brothers – fiind deja la “aparat”. Nu m-a interesat foarte tare ce a cantat, dupa “distractia” de afara eram deja obosit si asteptam sa inceapa Opeth mai repede. Din ce am auzit eu, trupa asta a prestat un fel de heavy metal, cu ceva progressive. Nu am remarcat nimic deosebit, per total m-au lasat exact cum venisem de afara – adica rece.

Dupa vreo 20 de minute de pauza, pe la ora 23, au intrat, in sfarsit, Opeth. Pe mine, personal, nu m-a deranjat atat de mult decizia pe care Akerfeldt a luat-o inca de anul trecut, cu ocazia albumului Heritage – aceea de a renunta la bucatile brutale si la growl-uri, in favoarea unei abordari clean si un stil mai eclectic, putin mai indepartat de metalul extrem. Cu toate ca apreciez mult mai mult varianta clasica a Opeth – cu atmosfera intunecata din piesele lor, cu imbinarea perfecta si armonioasa de brutalitate si ritmuri demente cu parti acustice, de balada- trebuie recunoscut faptul ca Heritage a fost un album de o calitate ridicata. Iar cei care deplang absenta, de pe el, a growluri-lor lui Akerfeldt, probabil ca ignora albumul Damnation, lansat acum vreo 10 ani, daca nu ma insel.

Ceea ce m-a deranjat, insa, au fost declaratiile lui Akerfeldt, cum ca doreste sa renunte inclusiv in concerte la acea latura brutala din Opeth. Asta deja nu mai era in regula, tinand cont ca formula descrisa mai sus a fost, ani la randul, insasi esenta trupei, iar ceea ce se dorea acum era un fel trunchiere artificiala a ei- un fel de stergere cu buretele a unei parti insemnate. M-am bucurat foarte tare cand am vazut ca, totusi, n-au pus in practica asta.

Dar divaghez. Concertul a inceput, cum era si de asteptat cu piese de pe Heritage – Devil’s Orchard si I feel the dark. Inca de la inceput am remarcat sunetul impecabil, atat al instrumentelor cat si al vocii, volumul fiind, la randul sau, tocmai bun, fara exces de decibeli care nu te mai lasa sa distingi nimic din muzica. Seara a mers mai departe cu The Face of Melinda, o prezenta previzibila, apoi Slither, in memoria lui Ronny James Dio.

Catre finalul concertului au lasat de-o parte bunele maniere si au bagat si putin (mai multa) agresivitate, cu piese cunoscute de pe Watershed (Heir Apparent), Ghost Reveries (The Grand Conjuration) sau The Drapery Falls, incheind cu Deliverance. Daca cineva se intreba de Akerfeldt, daca mai stie cu grohaielile, sa stea linistiti, ca nu si-a pierdut deloc deprinderile.

Ca atitudine, Akerfeldt a avut un stil care mie imi place – un umor detasat si un discurs lipsit de clisee. A vorbit, la un moment dat, si de prezenta lor la Artmania ’09, in Sibiu, povestind cum s-au imbatat ei la acea ocazie, un moment in care am simtit o oarecare empatie cu personajul (Copacii au urechi sa auda?). La fel de mult mi-a placut si felul in care au luat la misto momentul bisului (un alt cliseu destul de prafuit si fara rost), desi, din spusele lui Akerfeldt, se pare ca au facut-o mai mult din necesitate – nu aveau unde sa se dea jos, asa ca a trebuit sa ne facem ca nu vedem ca ei au ramas pe scena si sa le strigam sa se “intoarca”.

Si ca tot am adus vorba de asta – trebuie sa zic ceva si despre Jukebox, fostul Becker Brau, fostul Why Not. Asa cum am scris la o recenzie de acum vreo 3 ani, clubul acesta e cel mai prost posibil pentru un concert de metal. Este spatios, dar spatios in sensul prost. Are tot felul de trepte, canapele si cateva terase la eraj, astfel incat pare ca publicul e desirat si imprastiat in 4 mari si 4 zari (ceea ce si e, de fapt). Mai mult, pe langa sunetul impecabil, unde n-am nimic de reprosat si care a fost un punct pozitiv, faptul ca oamenii sunt imprastiati peste tot a rezultat intr-un permanent zgomot de fond, un fel de sunet de piata publica, auzindu-se trancaneli din toate partile. Mai sunt si treptele din fata scenei, oamenii urcati acolo acoperind pana la gat, aproape, muzicienii – tobarii nici macar nu se vad.

Oricum as da-o, e un club urat, in care n-as vrea sa ma mai intorc prea curand pe la vreun concert.

Evenimentul s-a incheiat undeva intre 12:30 si 1, lumea grabindu-se, imediat dupa terminare, sa plece acasa, lucru pe care l-am facut si eu, pentru ca altfel ma lua somnul la munca si nu mai scriam nicio recenzie.