O seară rece de mai nu putea fi mai reuşită decât cea de aseară… Am fost în Control cu Andreea şi Răzvan să vedem şi să ascultăm nişte trupe foarte mişto. Am aşteptat să se deschidă clubul cu un Guinness rece pe terasă în frig, dar aşteptarea a meritat.
Am intrat în club fix când începeau să cânte Ropeburn, pe care îi mai văzusem la lansarea CD-ului acum o lună, în Motiv.
Au sunat bine de tot, cu toate că – aşa cum am observat şi eu, dar şi alţi cunoscuţi – vocalul nu-mi spune nimic. Instrumental sunt foarte buni, iar aseară au sunat şi mai bine datorită lui Fane şi, probabil, şi acusticii din club. Au cântat vreo jumătate de oră, numai bine să intrăm în atmosferă şi să fim pregătiţi pentru restul trupelor.
După ei am mai stat la poveşti puţin, până s-au pregătit pe scenă danezii de la LLNN, pe care îi mai văzusem în decembrie 2016, dar despre care n-am scris la acel moment. Şi nu pentru că nu mi-au plăcut, ci pentru că, probabil, mi-a fost lene (lleennee).
Şi dacă tot vorbesc prima dată despre ei, trebuie să spun că sunt genul ăla de trupă care te loveşte tare din prima. Au un sunet foarte “plin” şi greu – CRUSHING! – şi ritmul bine punctat de tobe te bagă în priză. Aşa a fost şi prima dată şi aşa a fost şi acum. Publicul a fost oarecum activ încă din start şi am văzut în jur oamenii mişcându-se şi simţindu-se bine.
Am avut parte şi de o mică întrerupere, în momentul în care o madam a intrat cu câinele în sală – probabil o cunoscută a locului, iar vocalul/chitarist s-a oprit, imediat după aia s-a oprit şi restul trupei şi i-a cerut tipei să iasă cu câinele. Bineînţeles, în stilul pursânge românesc, tipa a comentat iniţial, pe sistemul “da’ de ce să ies? care e problema?”, dar a fost escortată frumos de către un “bouncer”, timp în care danezul a explicat foarte frumos “dogs have very sensitive hearing and the sound we make can damage their ears”. Publicul l-a aplaudat pentru atitudine şi apoi trupa a continuat să cânte.
În pauza care a urmat după ei, am mai luat o bere, am cumpărat un tricou şi am mai povestit. După aproape 20 de minute de reglaje şi aranjamente, au venit pe scenă canadienii de la Bison, care puteai să juri că au coborât acum dintr-un camion şi au venit să cânte nişte sludge/stoner/metal.
Încă din start s-a simţit schimbarea de atitudine faţă de LLNN, care sună mai sumbru şi mai agresiv. Canadienii au dat-o mai spre hardcore/punk cu ritmurile mai rapide, dar şi cu tot sunetul în general. Păreau şi ei ceva mai veseli şi se vedea pe feţele lor că se simt bine. Plus că n-au scăpat nici un moment să nu ne spună asta. Faza foarte mişto, pe care o sesizasem şi la trupele dinainte, dar pe care am simţit-o şi mai bine la ei, a fost că se auzeau toate instrumentele foarte bine. Chiar dacă în general au făcut zgomot mare, puteai auzi fiecare instrument în parte dacă erai puţin atent. La ei a fost şi publicul mai animat, câţiva băieţi în faţă încercând nişte moshpit-uri. Şi mai plăcut surprins am fost să văd oameni pe care îi ştiu mai retraşi dând din cap şi ţinând ritmul pe muzica canadienilor.
Dar cel mai mult am fost impresionat de sunet! Combinaţia între un om bun la mixer şi acustica spaţiului a făcut ca experienţa să fie la maxim.
