The Tiger Lillies @ Control, 29 noiembrie 2013
Aseara am facut o incursiune in Control pentru concertul The Tiger Lillies, pe care eram curios sa-l vad. Este vorba de un trio usor teatral, care joaca un dark cabaret de strada, amuzant si melodramatic.
Cand am ajuns, era o coada imensa la garderoba asa ca mi-am pastrat geaca pe mine. Trupa s-a lasat putin asteptata, putand asculta in fundal cate putin din toate genurile de muzica inrudite. Intr-un final au intrat si a inceput spectaculosul muzicalul de comedie neagra. Vocalul Martyn Jacques, inarmat cu un acordeon bine acordat (dar care parea de recuzita) cu fata vopsita intr-o caricatura alba si cu o voce castrata, a satisfacut publicul prin piesele cantate in stilul unei soprane masculine de cabaret. Ceilalti doi membrii l-au acompaniat la contrabas, toba si alte instrumente avantgardiste folosite ocazional.
Piesele au fost la inceput multe si scurte, de 2-3 minute, niste reprize de gipsy punk cantate de un lautar dement. Temele abordate au fost de depravare si degradare sexuala, nu au lipsit din versuri prostituatele, pestii, violurile, au trecut prin toate perversiunile sexuale si abuzuri de care si Freud ar fi fost mandru. Versurile au fost foarte explicite si fiecare cantec spunea o mica poveste psihopata, comica si dramatica in acelasi timp.
Publicul a fost ok, la cererea organizatorilor nu s-a fumat in sala, au fost cateva sute de oameni, cu ceva mai putine dispozitive de filmat in aer decat de obicei. Audienta cunostea si cerea cantece, provocand ocazional interactiuni cu trupa la care vocalul reactiona actoriceste, cu prezenta de scena si de show. Din cand in cand se mai auzea unu din spate care striga mereu “pervert! … pervert!” dar prin natura show-ului, intr-o nota mai amuzanta, imi parea ca se refera la solist si nu la numele piesei.
The Tiger Lillies au o discografie foarte bogata, asa ca aproape toate piesele cantate mi-au parut noi si captivante, starnind din cand in cand rasete si aplauze entuziaste.
Au avut si un act mai diferit, in care Martyn a trecut la clape, si-a fiert vocea la 180 de grade, devenind aproape ca cea a lui Tom Waits dupa ce a fumat 100 de trabucuri si a baut un butoi de whisky. Acompaniat la un fierastrau taios, a interpretat cu talent si maiestrie o serie de romante sinistre, Lulu – A Murder Ballad, despre un personaj feminin, micuta si frumoasa Lulu, care calatoreste depravat prin Europa iar in Londra isi intalneste violatorul si calaul, pe Jack the Ripper (aflu de pe net, baladele sunt inspirate dintr-o piesa de teatru numita Earth Spirit scrisa de Frank Wedekind). Momentele au fost sublime, de teatru cantat cu pasiune si tensiune, o drama sonoara spectaculoasa, presarata cu elemente comice.
Dupa ce s-a consumat acest capitol, au revenit la ritmurile alerte, vocalul si-a reluat vocea trubadurului alienat mintal fara coloana vertebrala, pe care am tinut ritmul in aplauze intense.
Au facut encore, bis, tris, iesind si revenind pe scena ca la teatru, jucand cu publicul momente interesante de satira si umor.
La final au inceput sa cante in sfarsit si din piesele asteptate si cunoscute de public si de mine, Bully Boys, Piss in your Grave, Killer, Screw You. As fi vrut sa cante si Crack of Doom, Fire, Pervert sau Bad, dar nu s-a intamplat, ceea ce arata ca trupa are nenumarate resurse si rezerve de creatie.
Concertul a fost mult peste asteptari, s-a terminat in aplauze puternice, lasand in urma multa bucurie o satisfactie deplina. A fost un show dement, peste 2 ore de opera punk de strada, sarcastica si macabra, pe care poti sa-ti pierzi intentionat mintile, intr-un mod sumbru si placut.
