Kwoon @ Control, 29 octombrie 2013
<de demult>
Cândva prin martie 2010 mă întorceam cu un tren de noapte din Braşov. Ascultam la un mp3-player, împreună cu o prietenă, A Desolation Song. Ţin minte cum mi-a zis “să vezi ce piesă o să-ţi pun după asta! Când ajungi acasă trebuie să vezi şi clipul neapărat!”. Şi mi-a pus I Lived on the Moon. E una din puţinele amintiri foarte clare legate de când şi cum am ascultat/simţit prima dată o trupă. Mai ales că atunci a venit momentul unei schimbări de direcţie pentru mine, am fugit spre “post-“. După câteva luni, nu ştiu cum, Kwoon-ii anunţă că ajung în Bucureşti. Deşi tare puţină lume auzise de franţujii mei, mă entuziasmez şi îi împart în stânga şi în dreapta. Cum era de aşteptat, concertul urcă rapid în topul personal şi nu trebuie să dea foarte tare din coate până să se strecoare pe primul loc. Trece un an, trecem din nou prin Kwoon, stăm la taclale…ce seară faină! In 2012 am înghiţit în sec şi fără Kwoon, şi fără Every Silver Lining Has A Cloud-ul anunţat pentru Braşov. Dar uite-i că vin în 2013! Resurse de-aş fi avut, şi m-aş fi aruncat într-un tren spre Timişoara să-i văd şi acolo. Dar mai bine că nu am facut-o, o seară mi-a fost de ajuns, m-a stors complet de tot şi de toate.
</de demult >
Pun piciorul în Control pe la un 8:50pm, salut feţele cunoscute şi aştept magia. Şi să tot fie vreo oră aşteptarea. Oră chinuitoare, în care mă ard călcâiele şi îmi tremură gândurile, nu-mi găsesc locul niciunde. Dar se pare că nebunia începe, uite-i pe scenă! N-am chef să ţin minte ordinea pieselor, nici nu contează. Cert e că prima boală a fost schizofrenia Schizophrenic-ului. ‘There’s something wrong within my head’… toate pânzele sus, am pornit prin alte ape mai adânci! ‘Hello my friend, let’s go and forget our world, if we stay, we’ll be turned to dust’. Mi-am umplut pieptul de aer, am închis ochii, ‘my mind was heading down, down, down’ pe Bird şi….brusc mi s-a spart calmul, m-am cutremurat. Furtună şi rafale gălăgioase cresc şi-şi strâng energia din calmul orgii şi al violoncelului. Baletul e etern sau meduza? Urmează Blue Melody, aplaud şi mă închid iar în camera mea ameţitoare. ‘We were gliding through mother ocean … but it happened, that sudden wrecking’. Picioarele îmi sunt bine înfipte în podea, mi-e greu să respir dar fiecare clinchet de xilofon mă răsfaţă, mângâindu-mi grijile. Cutremur! Incepe un I Lived on the Moon redus cumva la tăcere, modest. Şi-apoi…vezi picioarele pocnind pământul şi vestita maimuţă cu trei cozi făcându-ţi cu mâna. Mă uit în jur, mai e cineva în jur? Great Escape şi trilurile specifice. Simt un miros dulce de vin. Introduceri mult mai lungi decât le e norma se întind peste sală şi amorţesc fiecare centimetru de piele, de viaţă. Se îngroaşă, se transformă, mirosul de vin devine înecăcios şi muzica o ia la picior peste focuri, peste vulcani. Până chiar în momentul ăla, când nu mai ai control şi totul se revarsă. Mi-e atât de evident post-rock-ul în Kwoon-ii mei. Băieţii pleacă de pe scenă şi mie mi-e frică să mă uit la ceas. Dar lasă, nu te speria, uite-i că revin iute, cu Sandy rostogolindu-se prin faţa noastră şi cu un Yoann tare energic şi zâmbitor, aşa cum îl ştiam. O piesă cu 6 voci pierdute şi amestecate. Bateristul are o postură potrivită pentru cântarea unui imn. Işi iau la revedere cu câteva plecăciuni, mă gândesc cum ar fi să ne aplecăm şi noi, cu toţii, în faţa lor. Eu o fac oricum, în filmul meu. Apare pe scenă prezenţa feminină a trupei, cu marea husă pentru jucaria ei, semn că lucrurile chiar iau sfârşit. Dar nu, nu se poate, noi mai vrem! Şi ea nu, şi nu, asta e, ne spune cu încăpăţânare că s-a terminat. Se vede că e nouă în trupă, nu ştie că nu-i stă bine să se pună cu nişte bucureşteni entuziaşti. Mi-e milă de ea, au pus-o băieţii să facă faţă unui public convins că vremea unui sfârşit nu venise încă. Totuşi…se mai poate? Aş fi zis că, după Ayron Norya, instrumentelor li s-au cam tăiat picioarele. Ha, uite că le-au crescut altele şi mai puternice şi am avut parte şi de cel de-al doilea bis, neplănuit.
Mă întorc în planul Controlului şi dau de oameni care vor să plece acasă, obosiţi (…sau poate ameţiţi, Ciprian?). Mă conformez, dar după ce mă despart de ei îmi dau seama că ceva nu e în regulă, seara nu mi-e completă şi parcă mi-a fost prea dor de francezi ca să plec fără să-i salut măcar! Dăţile trecute am stat cu orele la mai multe pahare de vorbă, nu e corect! Fac stânga împrejur, ajung în faţa Controlului şi intru hotărâtă, mă postez în faţa standului de merchandise şi parcă îi incurc pe toţi ceilalţi care cer autografe şi alte suveniruri. Imbrăţişez fiecare trupeţ în parte, reluam câteva amintiri din anii trecuţi şi le spun despre fuga asta a mea dintr-un film în altul, prin sala de concert, prin muzica lor, prin bipolaritatea şi schizofrenia lor. Din când în când ne mai întrerupe câte un cunoscut/necunoscut şi încerc să-mi exprim entuziasmul şi către acea persoană, dar mi-e imposibil, ţinta cuvintelor mele e alta. Par să fie tare mulţumiţi de cum a ieşit în România (şi de Timişoara vorbeau cu mult patos), mă umflu un pic in pene! După câteva zeci de minute de încurcat alţi fani, plec spre casă cu alte câteva obiecte de pus la colecţie şi cu gândul la povestea asta, şi mă intreb cum voi reuşi să o transpun. Şi parcă încă nici nu-mi pare a fi completă, deci…Kwoon, ne vedem data viitoare!
(Alte detalii, că poate aşa mai seamănă scrierea asta şi a cronică de concert, să nu bombăne băieţii că sunt prea lălăită:
– întârzierea nu am gustat-o şi nu mi s-a părut în regulă;
– sunetul, în mare, a fost foarte ok, în afară de unele probleme cu instrumentele pentru care şi-a cerut şi trupa scuze;
– oamenii vorbăreţi să pună mâna să vorbărească în afara sălii de concert !!!
– de băuturi nu ştiu nimic, că eu am zis pas (a fost reducerea aia de 50% au ba?);
– o mare şi grasă notă 10 pentru muzica de dinainte de concert;
– au fost şi câteva piese noi ale francezilor, albumul nou e în plan; )
