Ieri seara dupa cateva beri de incalzire prin oras am ajuns la Turbohalle pentru unul din concertele pe care le-am asteptat cel mai mult anul asta, My Dying Bride. Am ajuns pe la 10 si ceva la finalul unui festival cu multe trupe dupa care nu ma dau in vant, cu unele exceptii. Un plus pentru organizare: loc pentru suficiente standuri cu produse, sala de concert foarte incapatoare, vestiarul cu vreo 10 puncte de receptie, evitandu-se o coada lunga si plictisitoare, fara cozi la bere sau la jetoane, 6 lei berea, mai multe toalete pentru fete cu o canapea langa, excelent.
Am gasit acolo publicul obisnuit de metale dar si nelipsitii rockeri-manelisti care vin la festivaluri pentru socializare excesiva, la agatat, si daca nici una din asta nu le iese se imbata si fac scandal. Vin sa-si faca ori prieteni, ori ‘dujmani’, ori gagici si e musai sa se bage in seama cu oamenii care nu vor sa-i bage in seama, sa faca o tona de poze intrei ei, sa faca poze cu oameni pe care nu-i cunoasc, sa le urce pe facebook, sa se aseze in fata la concertele pe care nu le urmaresc si sa-i deranjeze pe cei care le urmaresc. Cand nu sunt bagati in seama in timpul concertelor filmeaza minute in sir cu ultimul model de telefon sau cu tableta cat mai de sus posibil, facand filmari la care cel mai probabil nu se vor uita niciodata si nu le vor incarca nicaieri. Nici macar nu stiu cum sa agate o fata dar sa mai faca si conversatie. Astia sunt rockerii-manelisti care au prieteni, au ‘dujmani’, au femei … si ma cac in capul lor!
Acum ca m-am racorit sa trecem la concert. S-a deschis cu Kneel Till Doomsday de pe ultimul album de studio A Map of All Our Failures, prima si probabil cea mai buna piesa de pe album. Aaron a aparut ras in cap, intr-un costum cu cravata, cu o recuzita de ghiare monstruos insangerate, imagine care a rezonat perfect cu tragismul intunecat si romantat al pieselor. Desi in principiu nu sunt atras de pogo la MDB, cand a urmat Like Gods of the Sun n-am putut sa ma abtin cand am vazut cateva izbituri in fata mea in care m-am aruncat din intensitatea momentului. Ritmurile sunt spectaculoase si degaja o energie interesanta.
Nu mi-au lasa nici o secunda goala … am o imensa admiratie pentru creativitatea liniilor melodice si modul in care este folosita vocea, din perspectiva mea, as spune ca nu exista piesa My Dying Bride proasta. Chiar si pe albumul Evinta pe care la inceput l-am respins asa cum au facut cei mai multi, am gasit momenente de meditatie si linii melodice de levitat … si il ascult cu mare placere cap coada.
The Whore, the Cook and the Mother m-a curentat de asemenea si Turn Loose the Swans m-a reconectat la starea de ascultare deliranta, distras iar de cativa rockerii-manelisti care isi faceau de lucru pe langa mine. Ca si anul trecut a trebuit sa ma mut de cateva ori dintr-un loc in altul ca sa ma pot concentra la concert. The Cry of Mankind s-a bucurat de aplauze intense ca de fiecare data, cu Aaron rapus pe scena ca de obicei, pe tot parcursul concertului, de forta interioarea a piesei. Au anuntat bisul spunand ca sar peste partea in care pleaca si revin pe scena, incheind cu The Dreadful Hours.
Stiu ca trupa este destul de conectata cu Romania si sper sa devina un obicei sa cante aproape in fiecare an la noi, eu voi fi prezent la concertele lor de fiecare data si daca va fi cazul imi fac si abonament :-)
MDB sunt geniali.