Sepultura – 12 iulie 2007, Amfiteatrul Mihai Eminescu
Am ratat primul concert Sepultura, de la Arenele Romane, din 2003, asa ca, atunci cand am auzit ca brazilienii revin in Romania am fost super entuziasmat. Din pacate, entuziasmul meu nu a fost impartasit de majoritaea cunsocutilor, pe motiv ca Sepultura nu poate exista fara fratii Cavalera. Dar eu nu m-am lasat impiedicat de astfel de “mizilicuri”, astfel incat, la ora stabilita, insotit de nelipsitul Tase, m-am infiintat la portile amfiteatrului Eminescu.
Asa cum s-a intamplat la mai toate concertele la care am fost, primul lucru pe care l-am remarcat a fost prezenta scazuta a roacherilor. Probabil, in momentul culminant al show-ului, au fost prezenti spre 1000 de oameni, cu ingaduinta. E drept, nici locatia nu prezenta o inspiratie deosebita. Dupa cum ii zice si numele, e un amfiteatru semicircular, cu scaune de sus pana jos, fara a exista un loc drept in care sa te poti manifesta in voie. Dar eu venisem in primul rand sa ascult Sepultura, nu sa fac tumbe sau gimnastica, asa ca nu m-a deranjat in mod deosebit acest aspect.
In momentul in care am intrat in zona, pe scena se manifestau tot felul de trupe romanesti de heavy-metal, care insa nu m-au impresionat deosebit (adica deloc) prin tehnica sau muzicalitate. Un fel de ironi maideni mai obositi. Nici macar nu le-am retinut numele. Asa ca am avut timp sa ma asez la o coada interminabila la bere si sa-mi iau un tricou cu Dante XXI, ca amintire. La un moment dat, pe scena a intrat Avatar, iar faptul ca am retinut numele trupei spune ceva. Si anume ca baietii aia au sunat al naibii de bine. M-au impresionat deosebit, atat prin sound, prin tehnica, dar si prin modul in care se manifestau pe scena. Aproape ca au reusit sa ma pacaleasca, facandu-ma sa cred pentru cateva clipe ca sunt o trupa din afara.
Odata cu lasarea intunericului si-au facut aparitia pe scena si cei patru sepulturisti. Deloc deranjati de numarul mic de spectatori, baietii s-au lansat imediat intr-un asalt ucigator, atacandu-ne timpanele cu riff-urile ultracunoscute de pe albume ca Beneath The Remains, Arise, Chaos A.D., Roots sau Dante XXI. Fara nici o putinta de tagada, Derrick Green, si noul tobar, Jean Dolabella, au suplinit cu succes golul lasat de plecarea fratilor Cavalera. Poate pentru niste urechi mai antrenate cu soundul Sepultura, concertul nu a fost extraordinar, dar pentru un ascultator ocazional, ca mine, totul a fost super ok. Kisser a fost, probabil, cel mai in forma membru al trupei. La un moment dat a interpretat un potpuriu de piese de pe primele doua albume, spre incantarea publicului prezent, care a gustat mult mai bine piesele din perioada de inceput a trupei, fapt observat imediat de brazilieni. Momentul culminant al show-ului a fost, probabil, piesa Roots Bloody Roots, care a facut amfiteatrul sa se zguduie de la sariturile publicului.
Ca orice lucru bun, si acesta trebuia sa se termine. Ce mai retin dupa aceea a fost goana nebuna prin Bucuresti, in cabina unei dubite condusa nebuneste de un sofer indeajuns de beat sa nu mai vada semafoarele sau intersectiile. Nici in ziua de azi nu pot sa pricep cum am ajuns intreg acasa, dupa un tur prin iancului, drumul taberei, militari, grivita. Probabil ca ingerul mortii fusese si el la concert.
p.s. aceasta cronica a fost scrisa din amintiri, la aproape un an de la eveniment.
