Am ajuns cu Ana in jur de 7 si ceva in Quantic sa vedem al 2-lea doom peste Bucuresti, fiind foarte satisfacuti de primul. L-am intalnit acolo pe Matei (cum cine e Matei? unul din cei mai nelipsiti betivi din barul trei betivi si in general din toate barurile) asa ca ne-am asezat la o bauta cu el. Cand am intrat in sala cantau Fadding Bliss, trupa care pe mine m-a dat repede afara inapoi la masa de betivi, pentru ca aveau in componenta o vocalista cu rol de soprana care isi inalta o voce foarte subire si ascultita, cu tonalitati foarte inalte si alungite, ceea ce nu era tocmai ceasca mea de bere.
Cand m-am intors au inceput Monolithe, o trupa instrumentala cu un doom atmosferic care parca a evoluat intr-o nota foarte post metal, cu riff-uri hipnotice si repetative. In spate proiectii cu spatiul, planete si diverse evolutii. Au fost interesanti o vreme dar tot acest doom-post-metal parca a obosit spiritele din sala.
Apropo de sala, Quantic pare genul de camin cultural concesionat de la stat si contractat cu destinatie cultural-studenteasca, lucru confirmat din sursele taclalelor la bere, deci se pare ca va fi o vreme prin preajma. E un loc bun de concerte, are pozitie buna in oras, spatiu mare si incapator, problema e ca din cauza cladirii sonorul se aude uneori ca intr-o cantina sau sala de bingo, asteptam deci antifonarea locului pentru imbunatatirea acusticii. In fata scenei insa langa boxe, sunetul e mai concentrat si parca nu se mai aude totul atat de risipit.
Si seara a devenit in sfarsit mai interesanta cand pe scena au urcat Ophis, cu o cruce intoarsa in logo, cu riff-uri death zdravene si cu tonalitati suficient de depresive pentru gusturile intunecate. Cu doua chitari, o voce solida, un bas si o pereche de tobe, au emanat forta pe ritmuri incete de doom intens, tocmai bune de dat din cap. La finalul concertului am ascultat o bucata foarte reusita cu ritmuri tiamatice, a 2-a parte a piesei The Halls Of Sorrow.
Ii mai vazusem acum cativa ani in Pipera la Best Fest dar atunci eram prea alcoolizat sa-mi mai aduc aminte ceva asa ca abia asteptam sa-i vad iar, de data asta cu ochii mai limpezi. Din pacate in seara aia a trebuit sa pazesc proiectia Fight Club la bar, pentru ca dupa propriile reguli, cine organizeaza evenimentul trebuie sa fie si acolo. Dupa ce s-a ispravit am rupt usa barului si am alergat intr-un suflet la concert, dar din pacate am ajuns spre final.
Cand am intrat in arene am sarit direct in mosh pit, excitat si de tensiunea filmului de la care tocmai plecasem. Nici nu mai stiu pe ce piese am sarit timp de 20 de minute, dar death-ul ala old school de care eram insetat m-a facut sa ma izbesc de toata lumea de acolo, si invers. Pe scena si in public era plin de rafale de plete, iar chitarile inalte si vocea lui Tardy mi-au zgaltait creierii cum trebuie. Au fost si solouri de chitara lungi, aplauze peste aplauze, imbratisari si multe pene impartite.
Asa cum o cere traditia, merg macar o data pe an la cate un festival. Anul asta am ajuns iar la Rockstadt. Un festival ambitios pentru Romania, care daca ar fi ceva mai bine organizat ar fi si mai reusit. Dar ne bucuram cu ce avem, de cativa ani metalistii din toate colturile tarii se aduna aici, in padurea din Valea Cetatii din Rasnov.
Pentru ca primele zile se anuntau foarte ploioase, ne-am hotarat sa plecam joi dimineata la prima ora in formula eu (Cip), Ana si Sorin, sa prindem macar una din cele 30 de casute. Sorin m-a avertizat ca alea sigur sunt deja date dinainte pe sub mana, dar eu am zis ca nu se poate domne, romanul e nascut cinstit (nu poet), prindem noi ceva. Asa ca am ajuns acolo la 9 dimineata si am gasit o coada de peste 300 de oameni veniti toti sa prinda una din cele 30 de casute. Si in spiritul oricarei cozi ne asezam si noi la ea, neavand altceva mai bun de facut. Pe le 10 se deschid portile si s-a raspandit repede vestea ca inca de la deschidere mai erau doar 7 casute si restul fusesera date intr-adevar dinainte, iar primul venit de la coada le-ar fi luat pe toate cele 7 ramase. Si ca sa nu ni se para ca am stat degeaba la coada, am zis sa prindem macar bilete la vip camp, care cica ar fi avut apa mai calda acolo sau ceva. Citeste articolul “Rockstadt Extreme Fest 2016”→
A fost odata ca niciodata Iron Maiden, cu totii ii ascultam cand eram mici. Acum suntem mari, nu prea ii mai ascultam, dar au venit iar in oras.
Nu aveam in plan sa merg dar spre seara am plecat pur si simplu si am ajuns la concert mai tarziu, dar inca pe la primele piese. Scena mare, oameni multi veniti cu mic cu mare, bilete scumpe, dar o fericire generala intinsa pe sute de metrii patrati. Cand am intrat l-am auzit pe Bruce glumind foarte dezinvolt pe scena: cat am scris noi piesa asta in ’80, clar voi erati ocupati sa populati tara cu metalistii aici de fata. Era Children of Damned, cantec la care toata lumea care nu avea o bere in mana a tinut ritmul cu mainile pe sus. Eu nu, eu am de obicei o bere in mana. Citeste articolul “Iron Maiden si amintiri din copilarie”→
De mult timp ne zbura din cand in cand gandul la un bar. Acum in sfarsit il deschidem. Mai bine spus il redeschidem sub marca Trei Betivi, pe locul in care si-a facut veacul barul nostru de suflet multi ani de zile, Fri Kultur. Niciun alt loc n-ar fi fost mai potrivit si in niciun alt spatiu nu ne-am fi regasit mai mult ca in asta. Aici am petrecut multe nopti si multe momente de betii muzicale memorabile in ultimii 6-7 ani.
Dar si ultimul an tot pe aici l-am petrecut incercand deschiderea barului si tinandu-l astfel cumva doar pentru noi. A durat ceva pentru ca, administrativ vorbind, cand autorizatia de functionare era aproape gata s-a intamplat nenorocirea din Colectiv si asta a blocat totul, nu s-au mai eliberat autorizatii noi pana in aprilie anul asta. Demersurile au devenit mai birocratice, lente si greoaie, dar intr-un final s-au rezolvat.
Nu conteaza cine-i actionarul, cine-s administratorii si cine tine contabilitatea. La partea ideologica, culturala si, mai ales, subculturala a barului veghem cu totii.
La bar raman o parte din aceiasi oameni de la Fri Kultur, care au incredintarea noastra ca vor face treaba buna, asa cum au facut si pentru vechiul bar, in care ne-am simtit mereu atat de bine.
La intrare gasiti noul logo Trei Betivi, lucrat de Costin Chioreanu, iar pe pereti amprentele noastre sub forma de afise sau multe coperti muzicale de albume, pentru ca, asa cum bine a zis un raposat betiv odata, muzica se asculta pe albume :-)
Deschidem vineri 1 iulie, cand facem inaugurarea oficiala, si va asteptam la o bere pe Strada Vasile Lascar, nr. 66, sa povestim si sa ne imbatam cu muzica.
Aseara am plecat cu Sorin in Fabrica sa vedem ce ravagii mai face death metalul printre oameni. Desi am vrut sa prindem primele trupe, am ajuns acolo pe la 8 si ceva, si am intrat direct la Thy Disease. Sunetul nu era chiar la inaltime, dar polonezii erau chiar buni, au cantat un death industrial, foarte tribal si antrenant.
Au urmat Hate, care desi erau vopsiti pe fata si aratau ca niste blackari suparati, au etalat forta si tehnica death concreta. Au avut si niste rafale curate de tobe, pe care s-a dat la greu din cap. Din chitari a iesit o mare cantitate de note pe secunda de care lumea s-a bucurat din plin. Nu s-a cerut bis, dar interventia lor a fost una reusita. Citeste articolul “Decapitated si metalul mortal brutal polonez”→
De curand am ajuns cu Ana la cel de-al 3-lea concert Smallman tinut in Bucuresti, trupa de care mi-a placut inca de prima data cand i-am ascultat. Seara a fost deschisa dupa ora 9 de o trupa Climate, de care abia atunci am aflat de pe bilet. Muzica lor a fost aproape exclusiv instrumentala, foarte post rock/ metal si foarte progressiva. Parea incredibil cum doar 2 oameni puteau produce o asa densitate cu intensitate de sunete. Mi-au placut si a fost un intro perfect.
Dar dupa introducere a urmat si o dezintroducere, marca Control. In pauza, bit-uri tari si electronice se revarsau peste berile noastre, parca ajunsesem intr-un club de digeiala. Ah da, am uitat, Control e un club de digeiala, care nu prea-si mai pastreaza muzica si obiceiurile inspirate de la Joy Division si ce-a urmat dupa, cum o facea acum 5-6 ani. La fel ca Silver Church sau Colectiv, e un loc creat pentru consum sau hipstareala, si nu are nimic in comun cu concertele pe care le gazduieste. Asta e, in lipsa unor spatii de explorari muzicale autentice, suntem turisti de cateva ore in cluburi in care altfel n-am intra probabil niciodata. Citeste articolul “Cimpoiul bulgaresc in Control”→
De curand am fost s-o vad a treia oara pe una din artistele mele preferate, Lydia Lunch. O femeie careia nu-i pasa de varsta si care spune mult mai multe intre cantece decat thank you, you are great, blah blah blah.
La fel de plina de viata si atitudine ca in anii ’70 cand bantuia strazile New York-ului sustinand si imprastiind subculturile punk, la 57 de ani Lydia Lunch e o doamna bine. Energica si foarte in forma a incantat cu prezenta si cu ultimul ei proiect, Big Sexy Noise.
Si au inceput sa se agite spiritele si sa inceapa concertul de no wave. Da, no wave e denumirea stilului care ia la misto wave-ul. Este un punk usor psihedelic, cu noise si alte experimente avantgardiste. Inainte canta singura sau cu trupa ei Teenage Jesus and The Jerks, torturand instrunenetele si urechile audientei, dar cu Big Sexy Noise totul a devenit ceva mai ascultabil si mai articulat. Citeste articolul “Un Big Sexy Noise facut de Lydia Lunch in Control”→
Acum cateva zile m-am inarmat cu bratarile mele cu tinte, lant, bocancii new rock pe care ii port tot mai rar si asa am plecat la Arenele Romane, cel mai potrivit loc sa vad paganii razboinici ai metalului negru. Cand am ajuns la Arene pe scena cantau Bucovina, asa ca am profitat de ocazie sa stau la o mica barfa cu Ana. Dupa aia, ritualul clasic: garderoba, bere, tricouri. Inauntru era un cort bine incalzit si primitor, dotat cu tot ce trebuie in caz de incendiu, iar pe ecrane rulau filmulete cu instructaj in caz de calamitati. Apoi am asistat la un fel de sceneta cu premii Metalhead, pe care nu cred ca le ia oricum nimeni in serios. A fost si un moment de reculegere pentru drama din Colectiv cu un mesaj trimis de Andrei de la Goodbye to Gravity. Apoi au intrat pe scena Primordial, primind politicos nu stiu ce premiu.
Si s-a facut lumina si a inceput Where Greater Man Have Fallen.
Sunetul a fost la inceput groaznic, s-a auzit toata partea instrumentala intr-un bas infundat. Nu-mi dau seama cu timpul cat s-au obisnuit urechile mele cu asta si cat a fost reglat sunetul pe parcurs. Un lucru de remarcat a fost jocul puternic si bine facut de lumini. Este probabil primul show la care mi-au placut, de obicei le ignor. Alan a avut o prezenta deosebita, foarte fantomatic si expresiv, a aparut gri si prafuit, cu hainele rupte. Era personajul razboinic teleportat in timp din vremea primelor civilizatii, revendicand valorile primare ale umanitatii.
Si asa ne-a dus Primordial prin albumul To The Nameless Dead, prin Roma antica, prin triburi vechi, prin istoria naturii umane si asa mai departe. A fost hipnotic si emotionant, m-am lasat prins in cantari celtice bine metalizate, si mi-a placut mult. Memorabila piesa Empire Falls care deschide atat de bine ultimul album a inchis si concertul, fara bis, fara abureli. A fost cea mai asteptata piesa, care a tras concluzia sfarsitului unei povesti black metal pe care as repeta-o oricand.
Si asa s-a terminat inca o noapte si un concet, am baut vreo 10 beri si am pierdut vreo 100.000 de neuroni in barul care nu se deschide niciodata.
1
