Alba-Iulia e intunecata (si bombastica) !

Vineri, pe data de 19, pe la primele ore ale diminetii, m-am imbarcat intr-un accelerat cu destinatia Alba-Iulia. Dark Bombastic, partea a treia, nu se anunta tocmai un eveniment pe gustul meu, insa cu toate astea existau cateva trupe de care nu eram deloc strain si pe care eram curios sa le vad. Drumul cu trenul, in stilul romanesc, de aproximativ noua ore, a fost mai mult decat obositor, mai ales ca nu dormisem mai mult de trei ore cu o noapte inainte. Insa, intr-un tarziu, in mijlocul dupa-amiezii, am ajuns in inima Transilvaniei cu o caldura infernala si cu o foame pe masura.

Peste inca putin timp am intrat in cetate, in locul in care urma sa se desfasoare evenimentul. Am avut surpriza placuta sa gasesc acolo un spatiu intre ziduri, cu foarte multa verdeata, cu un teren tocmai bun pentru pus corturi si, partea cea mai frumoasa, cu un spatiu amenajat pentru gatit.

 Acum, pentru ca multe trupe nu erau deloc pe placul meu si la unele am preferat sa dorm pe iarba de prin jur (si nu, de data asta chiar nu din motive alcoolistice), o voi lasa pe prietena mea sa vorbeasca in cunostinta de cauza, iar eu o sa adaug comentarii la ce m-a interesat.

Ziua 1

 Lucia: Mai intai trebuie sa mentionez ca pentru mine, spre deosebire de Mihai, se anunta evenimentul anului. Asadar, vineri, cu o nerabdare peste limite, la ora cinci fix, eu eram in primele randuri din fata scenei pentru prima trupa a serii si una din cele pe care eu le asteptam cu emotie – francezii de la Les Discrets. Facand parte din super-trio-ul Alcest-Les Discrets-Amoesoeurs, Fursy si compania iti scurg in urechi o muzica in care melancolia se imbina cu agresivitatea, pasajele metalice cu cele acustice, cu un strop de poezie si romantism francez. Prezentand o combinatie de shoegaze, post-rock si post-metal, discretii, aflati abia la cea de-a 2-a lor aparitie live, au reusit sa aduca publicul in starea perfecta pentru ceea ce urma sa insemne Dark Bombastic Evening. Singura problema a fost ca din fata, pe una din cele doua piese la care a participat Audrey Hadorn, abia s-a auzit vocea frumoasei domnisoare, aflata pentru prima data pe scena. Desi au avut parte de o defectiune la tobe, discretii au trecut usor peste problema, continuand sa cante fara tobe pana cand situatia a fost remediata si Winterhalter a reintrat natural in piesa. Melodiile de pe Septembre et Ses Dernières Pensées s-au succedat lin si s-au imbinat cu una-doua compozitii noi in acelasi stil, incat nu stiu cand a trecut ora alocata lor. Highlight-urile mele: Song for Mountains si L’échappée. Ah, si sa nu uit sa mentionez talentul lui Fursy: stiam ca omul este un grafician cunoscut, dar acum, vazand autografele pe care le-a dat…am ramas fara cuvinte!

  Mihai: Vulture Industries a fost a doua trupa care a urcat pe scena. Fusesera anul trecut in Bucuresti si auzisem atunci ca au rupt si asta de la persoane care au recunoscut ca nu le-a placut in mod special muzica lor, atunci cand le-au ascultat albumele. Atunci nu am mers din motive de bilet prea scump. Acum m-am revansat.

 Din fericire, tot ce auzisem despre ei a fost confirmat. De departe “cea mai metal” trupa de la festival, acesti norvegieni nu s-au menajat absolut deloc cat timp au fost pe scena. Cred ca Vulturii se incadreaza in top trei prestatii vazute de mine anul asta si asta nu numai din cauza consumului mare de energie facut de trupa, dar mai ales din cauza faptului ca aceasta nu s-a limitat doar la o “risipa”. Daca la multe trupe care stiu sa faca spectacol se observa totusi un fel de rutina, de banalitate a unei rutine pe care o fac pe tot parcursul turneului, aici nu a fost vorba de asa ceva; mai degraba celor cinci, in frunte cu vocalul, parca le circula prin sange fiecare scena in parte, traind la maxim absolut tot ceea ce canta.

 Pentru cine n-a ascultat Vulture Industries, trebuie sa spun ca e greu sa incadrez stilul lor intr-o eticheta rigida. Cel mai corect e sa spun ca fac un metal avant-gardist si sa va las pe fiecare in parte sa descoperiti ce inseamna asta la VI (daca n-ati facut-o deja). Instrumental, trupa imbina acordurile melodice, armonioase, cu riffuri rapide, uneori brutale, combinatia fiind realizata foarte organic si natural, neexistand acel element de strofocare, de ghiveci realizat doar de dragul originalului, care se manifesta, din pacate, la multe trupe de avant-garde din ziua de azi.

Sunetul a stricat primele doua piese, cand cu greu am reusit sa disting ceva din babilonia de zgomote ce se luptau prin boxe. Apoi problema s-a remediat, iar concertul a decurs normal, cu un sunet in general bun, cu piese de pe ambele albume. In mare, acestea au fost: Blood Don’t Flow Streamlined, Race for the Gallows, The Bolted Door, Grim Apparitions, A Path of Infamy, I Hung Myself on Harrow Square si Pills of Conformity.

 In public destul de multa “cumintenie”. Doar prin fata au mai zburat cateva plete, in rest destul de multa “inghetare”. E adevarat ca multi contemplau fascinati ce se vedea pe scena, dar, totusi, putin mai multa atmosfera nu strica.

In concluzie, un recital atat de bun incat mi-am cumparat la sfarsit un album original si mi-as fi luat si un tricou daca exista vreunul ceva mai ca lumea si pentru partea masculina. Deasemenea, Lucia a reusit si ea sa se strecoare si sa-si faca rost de o pana de la chitarist.

 Dupa Vulture Industries am avut, pentru prima data, ocazia sa gust din placerile culinare ale locului. O supa de cartofi la ceaun, plus putin porumb fiert, foarte bune si proaspete, facute pe loc. Apropo de mancare, baietii au avut foarte multe feluri (gulas, papricas de pui si de ciuperci, mamaliguta cu branza, fasole cu ciolan etc), la portii destul de mari. Preturile nu erau chiar foarte mici, dar nici foarte mari nu erau: gulasul, papricasul – 12 lei, mamaliguta – 10 lei, ciorba – 7, placinta – 4, porumbul – 2 lei. A fost una dintre cele mai bune idei pe care le-am vazut, pana acum, la un festival. Deasemenea, si preturile si la bauturi au fost foarte ok: berea Ciuc 3 lei, Silva Neagra 5.

 Pe scena se pregateau sa cante Draconian, insa eram deja in ultimul hal de oboseala, asa ca am tras putin pe iarba sa-mi mai revin.

 Lucia: Dupa incercarile de convins gatul ca trebuie sa mai reziste ceva timp pana la sfarsitul zilei, m-am indreptat din nou spre scena pentru a vedea o trupa a “copilariei” mele. Cantand un gothic doom metal clasic, Draconian au fost probabil pentru multi metalisti trupa pentru care au venit la festival. Randurile din fata scenei s-au mai ingrosat, pletele au inceput sa zboare mai cu spor. Vocalul, Anders Jacobsson, s-a agitat in continuu, instigand publicul la headbanging. Am avut momente in care vocea Lisei nu mi s-a parut atat de puternica si de frumoasa ca pe album, dar nici deranjanta, plus ca au compensat cu varf si indesat growl-urile death metal ale lui Anders. Prin setlist s-au strecurat Bloodflower, Heaven Laid in Tears, The Amaranth, A Scenery of Loss si She Dies. Au terminat cu o piesa pe care nu ma asteptam sa o cante (tinand cont ca are mai bine de 15 minute), o melodie care mi-a fost preferata multi ani – Death, Come Near Me. Desi in ultimul timp m-am cam indepartat de genul lor de muzica, nu pot sa nu recunosc ca a sunat superb!

Uitandu-ma in jur am “numarat” in jur de 600 de oameni in fiecare seara. Suflete frumoase, cuminti, civilizate si prietenoase, care isi lasasera bagajul cu griji acasa si se bucurau doar de muzica si de atmosfera. Vedeam langa mine chipuri zambitoare, sincere si receptive. Nu putini au fost cei care au venit pentru o trupa anume si au plecat din Alba hotarati sa reasculte acasa si alte formatii descoperite la DBE3. In cele doua zile petrecute la festival, eu, cel putin, m-am simtit ca la o intalnire cu cei mai buni prieteni. Sper ca si organizatorii au fost incantati de ceea ce a iesit!

 Mihai: DorDeDuh – a doua oara, pentru mine, cand ii vad. La prima ocazie i-am urmarit destul de putin, pentru ca nu aveam chef de asa ceva atunci. De data asta am stat cat a durat recitalul. Nu au existat multe lucruri care sa ma impresioneze la ei; acelasi atmosferic black despre care oricine a ascultat Negura Bunget stie despre ce e vorba. De altfel, foarte putine inovatii sau modificari fata de trupa “radacina” din care se trag. Au avut spre final o piesa putin mai rapida care mi-a placut, insa per total o sa le cam refuz “darul de duh” pe care il vor lansa foarte curand.

 Lucia: Inca de la vederea lui Neige si a lui Winterhalter pe scena cu Les Discrets, abia asteptam sa revad Alcest. Prima lor aparitie live a fost in Bucuresti, in luna martie a anului trecut, cu Agalloch, si atunci au lasat cu gura cascata o gramada de lume care nu avea treaba prea multa cu genul pe care il abordeaza ei. De atunci au avut zeci de concerte si chiar in weekendul asta au primit oferte de cantari mult mai bune, cu un public mult mai numeros, pe afara…ei au preferat, totusi, sa se intoarca in Romania. Dupa ce Mihai s-a dus la culcare, eu m-am strecurat un pic mai in fata, sa ma prinda transa Alcest-ilor cat mai bine. Vocea, ca si in Les Discrets, este abordata ca un instrument, unduindu-se prin piese si dandu-le culoare in aceeasi masura cu melodiile chitarilor si cu ritmul hipnotizant al tobei. Totusi, nu stiu din ce motiv, atmosfera mi s-a parut mai fada aici fata de anul trecut, desi piesele nu au sunat tocmai rau. Imi amintesc fumul excesiv din Silver Church care a adus o multime de injuraturi de la fotografii care nu vedeau nimic prin obiective…poate ca, totusi, a avut si el un rol destul de bun in introducerea publicului in ceea ce inseamna muzica Alcest. Les Iris, Ecailles de Lune (Part I), Percées de Lumière au fost highlight-urile mele din prestatia de la DBE a Alcest-ilor. A fost cantata, deasemenea, si Summer’s Glory, o piesa de pe viitorul album numit Les voyages de l’ame.

 Era in jur de ora 11:30 si ma dureau picioarele, spatele si gatul ingrozitor. Banuiesc ca nu eram singura, pentru ca randurile din public s-au subtiat considerabil chiar inainte de urcarea pe scena a baietilor de la Year of No Light. Eu am ramas totusi pe pozitii ca stiam ca urmeaza ceva inedit. Intr-adevar, concertul Year of No Light a constat din proiectia filmului horror alb-negru mut Vampyr (1932) pentru care baietii au cantat coloana sonora. Erau momente in care nu stiam daca sa ma uit la film sau la modul in care trupetii simt ceea ce canta, a fost extraordinar! 2 seturi de tobe sincronizate perfect si chitari vibrante au adus in Alba Iulia o muzica pe alocuri repetitiva, acumuland tensiune ce se revarsa o data cu actiunile personajului principal al filmului lui Carl Theodor Dreyer. De la momentele de liniste si pana la punctul culminant in care au explodat in sunete, Year of No Light au prezentat un sludge stoner doom cu totul incredibil intr-o atmosfera aparte. La incheierea concertului, publicul i-a aplaudat minute in sir, ca la spectacol. Sa mai spun ca si ei sunt foarte prietenosi? Am doua bete de tobe de la unul din bateristi puse la loc de cinste.

Era trecut binisor de miezul noptii cand luminile de pe scena s-au stins. Imi pare rau ca nu am mai rezistat si la after-party, muzicile ce se auzeau cu greu te lasau sa iti indrepti urechile spre altceva. Am ajuns, deci, in cort destul de devreme, pe la 1-2, dar cu o oboseala fizica si o epuizare mentala crunta.

Ziua 2

Mihai: A doua zi a inceput de destul de devreme, cu o plimbare prin oras si un mic dejun imens – la un pret derizoriu – iar spre rusinea mea, a trebuit sa apelez chiar la lume din jur sa-l termine. Dupa o vizita la gara, pentru biletul de ziua urmatoare, ne-am intors in cetate pe la doua, unde, din cauza caldurii naucitoare, am lenevit cu spor pe iarba pana pe la cinci, cand ne-am indreptat spre scena.

 Lucia: Prima trupa a fost o surpriza placuta: Sunset in the 12th House e un proiect experimental post-rock al lui Sol Faur si al lui Hupogrammos. Nu stiam exact ce si cum canta dar puteam sa jur ca lui Mihai nu o sa-i placa. Totusi, se pare ca m-am inselat. Desi pentru prima data pe scena in componenta asta, au sunat mult mai fain si mai inspirat decat DorDeDuh. Sa ne revedem curand cu un album si cu mai multe aparitii live, zic!

 Loell Duinn canta un soi de ethereal medieval, cu multe instrumente traditionale, insa nu a fost niciunul dintre noi atenti la ce faceau oamenii pe scena, asa ca am preferat sa mergem in directia “ceaun” pentru inca o masa copioasa.

 Eu ma hotarasem sa nu ma mai omor ca in seara anterioara si sa ma conserv cat mai bine pentru Rome si Dirty Granny Tales, care urmau sa fie ultimele 2 trupe. La Hexvessel am stat, deci, ceva mai departe de scena si am ascultat doar cu o ureche. Stiam ca e trupa lui Kvohst, care mai are treaba cu 2 trupe black pe care eu le apreciez – Dødheimsgard si Code – si ma asteptam sa fie ceva destul de dark. Cu o palarie simpatica, blackerul n-a fost deloc blacker si ne-a cantat un folk psihedelic, care pe mine m-a lasat rece. Pacat, ca pe albume imi suna binisor. Totusi, publicul a fost destul de receptiv. Eu m-am retras cu castronelul meu de mancare in fata panoului de catarare si m-am uitat la amatori (o catarare – l leu). Mai ca as fi incercat si eu daca nu eram in fusta.

Inca un detaliu demn de mentionat: cam in fiecare pauza dintre trupe, am ascultat Every Silver Lining Has A Cloud, un proiect superb de post-rock al lui Guillaume Pintout (Kwoon) si Cyrille Holodiuk (Lost in Heaven)…buna alegere!

Plimbandu-ne pe acolo, l-am prins prin public si pe vocalul cu ochii bulbucati, Bjørnar Erevik, de la Vulture Industries si l-am rugat frumos sa ne dea o semnatura si sa faca o poza. Ideea de a nu avea backstage si spatiu separat pentru trupe e incantatoare!

Am trecut si pe la expozitia lui Costin Chioreanu, “Where Purgatory Ends”, unde artistul si-a expus 13 lucrari imprimate pe material textil negru. Deasemenea, el a prezentat si un material muzical, soundtrack-ul expozitiei, pe care l-a realizat alaturi de Rune Eriksen (aka Blasphemer, ex-Mayhem), Andrei Ionut si Tudor Diaconescu. O alta expozitie inauntrul zidurilor, la racoare, a fost cea de fotografie a Ioanei Andreea Popescu, “Vision Redisigned”.

 Mihai: Roma Amor a fost una din surprizele placute ale zilei pentru mine. Trupa consta in doi italieni – o una care-i dadea cu chitara si cu vocea (Euski) si un unul cu acordeon (Candela). Conform lor, fac un neo-folk decadent si un dark cabaret – cel putin asa scria pe ecranul pe care au proiectat diverse imagini in timpul recitalului – din ce mi-am dat seama, imagini din filme de epoca din cinematografia italiana – perioada inter si post-belica, intre care si un film mut. Neavand prea multe contacte cu genul asta de muzica nu ma aventurez sa fac prea multe comentarii.

Cei doi fac o muzica ce se potriveste foarte bine unei taverne dintr-un oras-port (si nu o spun la modul negativ), abordand subiecte cu adevarat “decadente” dar si unele teme din folclorul italian. Nu le-as fi cumparat neaparat album decat daca as fi avut incomod de multi bani la mine, dar m-au convins sa ridic panzele corabiei mele de pirat si sa plec pe mare.

Completare cu setlist, Lucia: Printre altele, am ascultat si ne-am leganat pe: Mother Fist, Next, You Haven’t Changed, Lo Lo Lo, Les Amants de Saint Jean si Mon Amour.

Mihai:  (Je)Rome a fost, practic, a doua trupa (ma rog, proiect muzical in cazul asta), dupa Vulture Industries, pe care o ascultasem aprofundat si despre care stiam de mult mai inainte de festivalul asta. Albumele lor mi-au placut foarte mult, fiind pe la inceputuri un martial industrial, trecand mai apoi spre un neofolk.

 Din pacate, in aceasta seara, trupa nu a aratat deloc ceea ce asteptam. Pe deoparte au fost multe piese noi, de pe albumul ce urmeaza sa apara, pe care nu le stiam, dar mai ales versiunile pieselor pe care le stiam au fost foarte diferite de ceea ce cunosteam eu de pe albume. Piesele de pe Flowers from Exile, de exemplu, nu aveau familiare decat versurile, vocea si clapele. In rest nimic din esenta originala a pieselor. Vocea a fost, intr-adevar, foarte buna, insa ma asteptam la mult mai mult de atat.

 Din nou probleme la sunet – pe primele piese clapele nici macar nu se auzeau. Sper ca in decembrie, cand vor veni in Bucuresti, sa iasa mai bine.

 Lucia: De cand se apropia urcarea pe scena a trupei mele preferate, Rome, am luat un loc prin al 2-lea rand si-am asteptat cu nerabdare sa inceapa concertul. Au intrat instrumentistii (tobe, clapa, chitara si contrabas) si apoi imediat Jerome, cu atitudinea lui detasata. Concertul Rome de acum 2 ani m-a lasat cu o obsesie crunta pentru trupa asta si mi-a dat albumul meu preferat – Flowers from Exile. Luxemburghezul Jerome Reuter creeaza un concept muzical ce poate fi incadrat in mai multe genuri experimentale printre care ambient, neofolk si martial industrial. Fiecare album are tematica si genul propriu, incat imi este foarte greu sa aduc toata muzica Rome sub o singura umbrela. Singura constanta este timbrul vocal intens si inconfundabil al lui Jerome.

Concertul din Alba Iulia a fost ca un preludiu pentru viitorul album, tinand cont ca au fost cantate destul de multe piese noi. Pe langa acestea, am putut asculta Der Erscheinungen Flucht, The Merchant Fleet, The Consolation of Men, To Die Among Strangers, The Torture Detachment, Die Nelke, Neue Erinnerung si, desigur, Swords to Rust – Hearts to Dust.

Desi piesele au fost reorchestrate si multi sunt de parere ca si-au pierdut o mare parte din farmec, pe mine m-au prins. Totusi, as fi preferat sa-l revad pe Patrick, chitaristul, si sa aud si acum o vioara. Destul de comunicativ, Jerome a glumit cu publicul, facand misto de restul trupetilor…dar intr-un stil rece, ce i se potriveste perfect. Cum a spus si Mihai, Jerome ne viziteaza din nou pe 3 decembrie, in Bucuresti, in cadrul unui alt eveniment organizat de DonisArt. Ne vedem acolo!

 Mihai: Dirty Granny Tales a fost, cu siguranta, cea mai tare descoperire de la festival. Aici deja nu mai e vorba doar de muzica, ci muzica in combinatie cu teatru de papusi. O chitara/mandolina, bass, tobe si clape care se combina intr-un dark cabaret/teatru/cevadegenul, ajutat, pe scena, de cativa papusari si un ecran pe care se proiecteaza diferite animatii si firul narativ. Mastile triste, plouate, monstruoase, miscarile creaturilor uneori exagerat de sacadate, alteori foarte moi, creand o atmosfera inspaimantatoare, demna de o poveste horror, aduc pe scena un spectacol sumbru, in care coregrafia perfecta dezvaluie dramele personajelor pe o muzica rece.

Practic trupa a cantat intreg albumul din 2010 – Didi’s son- acest album fiind, de fapt, o poveste morbida zisa de bunicuta cea murdara. A fost o reteta reusita de spectacol actoricesc de calitate si o muzica ce a actionat, practic, ca soundtrack pentru acesta. Foarte mult m-a impresionat solistul, ale carui corzi vocale sunt capabile sa produca o larga gama de sunete, de la grohaituri specifice black metalului, pana la voci operatice de tenor. De fapt, tot concertul lor a semanat mult mai mult cu o piesa de teatru – nu a existat niciun fel de comunicare cu publicul decat la final, cand toti cei patru membri ai trupei plus ceilalti doi papusari, au primit aplauze (exact ca la teatru). Nu m-am hotarat deocamdata despre cat de bine intra muzica lor pe cont propriu, fara teatru (ascultata acasa, mai pe romaneste), dar spectacolul live a fost, in orice caz, de o calitate ridicata. Asadar, Dirty Granny Tales a fost o alta descoperire interesanta in aceasta a doua zi de festival in care, culmea, chiar am fost in fata scenei mai mult decat putin mai in spate, dormind pe iarba. Speram ca data viitoare sa-i vedem pe muzicieni si pe papusari intr-o sala de teatru, poate cu noul spectacol – Jealous.

 In final, as vrea sa fac unele precizari despre organizare. A fost una dintre cele mai bune pe care le-am vazut la un eveniment in Romania, chiar daca, este adevarat, nu a fost un festival cu multi oameni prezenti. Cele doua standuri de bere plus barul interior au fost mai mult decat suficiente pentru a nu se forma cozi si ideea cu mancarea la ceaun, repet, a fost cea mai placuta surpriza. Un alt lucru care m-a impresionat pozitiv a fost faptul ca nu existau prea multe gunoaie (cutii, pahare) aruncate pe jos, folk-ambiento-metalistii fiind destul de civilizati. De asemenea, am fost foarte suprins ca nu prea am vazut oameni rupti de beti, cel putin nu in timpul concertelor. Din punct de vedere al merchandise-ului, pe langa Titus si a lui oferta bogata de la Bestial, se gaseau cd-uri, viniluri, postere, tricouri, maieuri etc aduse de trupe si o multime de accesorii personalizate cu festivalul.

Nu putem sa mai spunem decat un lucru: felicitari organizatorilor – DonisArt – si ne vedem, cu siguranta, la evenimentele urmatoare!