Si au mai trecut niste ani irositi in munca si alcoale, soarele s-a mai invartit de multe sute de ori in jurul pamantului si iar am ajuns la un concert memorabil. O trupa pe care o ascultam in draci de cate ori aveam chef de un punk mai sintetic… Ideea i-a venit Lindei care a vazut ca la ea in oras vin acesti baieti caposi in tenisi, Mudhoney. Asa ca am luat bilete de avion impreuna cu Ana, si am reeditat putin din vacanta de asta vara.
Si asa am ajuns la Santeria Social Club, locul in care se aduna punk-erii din acest oras destinatie, Milano. Organizare buna, nu ca la noi, personal super amabil, fara coada mare la bere, fara bodyguarzi sau bounceri idioti … o sala de concerte cu acustica foarte buna, pe langa care Quantic pare caminul cultural din Fetesti. Am dat o tura la standul de merch si mi-am luat cate putin din tot ce se putea lua, iar apoi ne-am asezat mai prin fata si am asteptat cu emotii si bucurie sa inceapa concertul.
Si au inceput … cu Into the Drink, I Like it Small, dinamic si frumos ..
Iar dupa cateva piese a inceput si agitatia si un pogo energic in fata scenei, fara de care nu-mi puteam imagina concertul. Ritmurile alea de grunge m-au insufletit sa ma arunc in zapaceala din fata scenei si nu dupa mult timp m-am intalnit acolo cu Linda, pusa intens pe pogo. Au cantat din tot ce se putea, ce aveau mai de pret, presarand cu piese din noul album din 2018 pe care l-au scos la promovare: Digital Garbage.
Nerve Atack, Touch I’m Sick, Suck you Dry, Please Mr. Gunman, sunt piese pe care nu poti sa stai locului.
Atmosfera a fost ca in cele mai frumoase vise grunge. Nu stiu daca grunge-ul a murit sau nu, cert este ca acolo era in viata si in mare forma. Iar activitatea acestei trupe arata ca de fapt grunge-ul e viu si nevatamat, doar ca nu mai e atat de popular pentru ca si vremurile sunt altele.
De pe noul album este de remarcat piesa Kill Yourself Live, care printr-o ironie bine punctata anuleaza cumva eticheta unor mesaje disctructive, lipite pe grunge prin Kurt.
Interesant cum Mark la inceput doar canta nemiscat la microfon, iar pe masura ce show-ul s-a incins a inceput sa devina mai expresiv, sa danseze, sa gesticuleze si sa se exprime, adugand mereu mai mult si mai mult entuziasm concertului. Spre sfarsit simturile erau atat de excitate incat era imposibil sa nu urmeze un bis. Si a fost unul lung de vreo jumatate de ora. Cand am auzit Sweet Young Thing Ain’t Sweet No More, m-am catarat cu greu pe scena, plonjand intr-un public suficient de consumat de pogo-ul haotic, incat sa nu ma poarte prea mult pe brate. Dar momentele traite alaturi de Mudhoney si muzica lor sunt nepretuite.
Au incheiat cu o serie de cover-uri, The Money Will Roll Right In, Hate The Police, Fix Me. Dupa concert aratam ca si cum facusem dus imbracat, dar eram satisfacut de cel mai tare concert de anul de anul asta.
