“This is the best party concert that I’ve ever been to”

•  

Faith No More, Sala Polivalenta, Bucuresti, 15 august 2009

Mike Patton
Pe 12 iunie am primit un telefon de la Ursu, cica urma se se difuzeze live pe net concertul Faith No More de la Download Festival. Cred ca am ajuns acasa fugind, am dat drumu la pc, am pornit stream-ul, i-am dat fullscreen si am stat vreo ora in fata lui in asteptarea baietilor. Cand au intrat pe scena m-a luat cu ameteli. Nu-mi venea sa cred ca ii vad in direct, dupa atatia ani. Ma simteam de parca eram acolo, intre zecile de mii de spectatori. Ii tot repetam ca prostu’ lu nevasta-mea: ba, e Faith No More live pe net. Am inceput sa sar ca nebunu prin casa, sa ma tavalesc pe jos, cu sonoru la maxim. Pana si fi-miu se uita cu mila la mine. Da’ pur si simplu dadeam pe afara de atata bucurie. Adevaru e ca aveam si motive. Trupetii pareau mai in forma ca oricand, asa ca aveam motive intemeiate sa astept cu infrigurare clipa cand aveam sa-i vad fata in fata, de la cativa pasi. Evident, zilele s-au scurs cu incetinitorul, dar, in sfarsit, a venit si 15 august. M-am zvarcolit la munca vreo 8 ore, nu mai aveam chef de nimic. Vorbisem cu un coleg sa vina la 18 sa ma schimbe. A intarziat 15 minute. In alea 15 minute parca am avut un carbune inrosit in fund. Imi venea sa pun mana pe un cutit si sa ajung la stirile pro tv. In sfarsit, a ajuns, si am spart termopanul. Am cules-o pe nevasta-mea din fata fabricii, am mai adunat doi prieteni de pe drum si am gonit ca turbatul spre zona Z, incalcand in 15 minute cam jumatate din legile de circulatie. Fara motiv, binenteles. Polivalenta era aproape goala. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa am reped la standul de produse de unde mi-am luat 2 tricouri, un afis si (mai tarziu) un hanorac. Al doilea lucru a fost sa dau o raita pe la standul cu sucuri. Am golit rapid 3 pahare de bere, dar m-am rezumat doar la atat, pentru ca voiam sa fiu cat mai lucid. Apoi m-am postat in fata, ancorandu-ma de gard, unde am ramas nemiscat vreo 3 ore, ca nu cumva sa pierd locul.

Pe scena, in fata mea, s-au desfasurat niste trupe. Prima dintre ele a fost Luna Amara, care imi placea candva. Dar acum chiar nu aveam chef de ei, nu aveau nici o treaba cu FNM, nu erau pe felie, nu se potriveau. Asa ca am fost extrem de incantat cand au sters-o de pe scena. Au urmat doua trupe balcanice, niste unii si niste altii, nu ma intereseaza. Poate in alte conditii m-ar fi incantat, dar in conditiile date voiam sa-i vad coborand de pe scena cat mai repede. Chiar si asa am remarcat ca erau mult mai potrivite decat conationalii nostri. Cu un fel de ska la baza, se potriveau undeva prin familia lui Bungle. In fine, s-au evaporat si ei din peisaj. Deja tensiunea atinsese cote maximale. Pe o fata de langa mine, din Oradea, o apucase tremuriciul. Eu eram tot cam pe-acolo. Din 30 in 30 de secunde ma uitam la ceas. In momentul ala am inteles cam cum vine treaba cu teoria relativitatii si dilatarea timpului. In sfarsit, dupa o vesnicie s-au stins luminile, semnul ca urma sa inceapa. Prin bezna se vedea cum meseriasii urcau pe scena, in uralele publicului. Imediat au inceput acordurile de la Reunited, moment in care, odata cu intrarea lui Patton, zgomotul de fund a sarit cu vreo 50 de decibeli. M-am uitat in spate si nu-mi venea sa cred, sala era plina (mai putin tribunele) si oamenii se agitau ca la un meci de fotbal, iar lumea mai stia si versurile!

Roddy Bottum

Dupa momentul poetic de debut, a venit si prima lovitura: From Out of Nowhere (“One minute here and one minute there/Don’t know if I’ll laugh or cry“). Cum era si normal, toata sala a inceput sa sara. Saream si eu tinandu-ma cu mana de gard. Nu s-a terminat bine piesa, ca a pornit Land of Sunshine (“You are an angel heading for a land of sunshine/And fortune is smiling upon you“). Cam pe aici am simtit o mana pe umar. Cand m-am intors l-am vazut pe Urs, care imi arata moshpit-ul care se facuse in spatele meu. Nu am putu sa rezist, asa ca m-am bagat la ingramadeala. Taman bine, ca a urmat Caffeine (“It’s not funny any more/It’s thing you hate the most“), una din preferatele mele si una din cele mai agresive piese FNM. Deja era haos, cu crowd surfing, cu picioare in cap si alte delicateturi. Urletele animalice ale lui Patton nu imbunatateau deloc situatia. Noroc ca dupa acest asalt brutal a venit Evidence (“Look in the eye and testify:/I didn’t feel a thing“), ca altfel cred ca incheiam seara mai devreme, ca eram rupt. A urmat un moment amuzant, cu Mike cautand pe cineva care sa cante refrenul in romana. Nimeni nu a inteles ce voia (“that’s english, you dickhead!“), iar eu eram departe, ca altfel puneam eu gheara pe microfonul ala si faceam o demonstratie de virtuozitate vocala. Dupa acest moment emotionant a urmat inca o repriza de mosheala, pe acordurile lu’ Surprise! You’re dead (“It’s not over yet/You don’t remember?/I won’t let you forget“), iar apoi o bucata mai lenta, Last Cup of Sorrow (“It’s your last cup of sorrow/What can you say? Finish it today“), pe parcursul careia mi-am adunat fortele pentru ceea ce urma. Si bine am facut, ca fara avertisment a pornit una din favoritele mele (si probabil cea mai brutala piesa FNM ever) Cuckoo For Caca (“Shit lives forever, shit lives forever!!!“). Nu se poate descrie modul in care urlam ca raspuns la urletele care veneau de pe scena… Bine ca era galagie si ca nu ma auzea nimeni, ca altfel cred ca ma incaltau repede aia de la spit. 9. Ca fapt divers, venisem pregatit special la concert pentru aceasta piesa, cu un tricou self-made pe care scria mare SHIT LIVES FOREVER (acum daca ma gandesc, trebuia sa fac scrisul mult mai mare, hmm… poate mai imi fac unul). Piesa s-a terminat cu niste tipete incredibile facandu-se astfel trecerea catre o alta piesa brutala, Easy (“I wanna be free to know the things I do are right“).

Mike Patton

Cam pe aici, creierul meu a facut o pauza. Pur si simplu nu-mi aduc aminte ce am facut pe bucata respectiva. Cred ca mi-am dat reset, pentru ca se supraincalzise procesorul. M-am restartat la timp ca sa prind inceputul inconfundabil al piesei urmatoare, Midlife Crisis (“You’re perfect, yes, it’s true/But without me you’re only you“). O piesa populara, tinand cont ca la un moment dat publicul a cantat refrenul destul de bine si de tare, ceea ce romanii nu prea fac. A urmat apoi Epic (“You want it all but you can’t have it“), cel mai mare succes comercial FNM si, probabil, cea mai cunoscuta piesa a trupei, dupa Easy. Prilej pentru golanii din public sa mai faca nitica mosheala si sa dea cu picioarele in cap la oamenii din fata scenei (adica crowdsurfing in varianta romaneasca). Sesizand agresivitatea din multime, Patton a condus o scurta sedinta de meditatie tibetana, apoi a bagat pasnica I Started A Joke (“I started to cry, which started the whole world laughing“), cover dupa Bee Gees. Si taman cand toata lumea era plina de iubire si dragoste frateasca, hop si The Gentle Art Of Making Enemies (“Don’t look so surprised/Happy birthday…Fucker“). Si iar mosheala, picioare, coate, pumni, sange si sudoare. Dupa carnagiu, Patton a luat o scurta pauza, timp in care a agresat sexual (prin vorbe si semne obscene) doi cameramani pasnici care incercau si ei sa-si castige bucata de paine. Noroc cu colegii de trupa care au dat drumul la King For A Day (“This is the best party that I’ve ever been to“), iarasi una din piesele mele favorite, probabil in top 3. Iar varianta live, cu finalul ei psihedelic, o face cu atat mai buna. Cred ca ultimele minute ale piesei au fost momentul culminant al concertului, pentru mine. Eram pur si simplu in extaz, cred ca nu mi-as fi dat seama nici daca imi trecea cineva cu un tractor peste picioare.

Mike Patton

Momentul a fost curmat brusc de Be Aggressive (“I swallow, I swallow, I swallow, I swallow!“), parca o invitatie la violenta, invitatie pe care binenteles ca am urmat-o. Dupa ce mi-am satisfacut pornirile animalice m-am relaxat putin pe Ashes To Ashes (“Give it all to you/Then I’ll be closer“), desi lumea continua sa se agite in jurul meu. Simteam ca recitalul se apropie de sfarsit si voiam sa ma bucur cat mai mult de putinele clipe ramase. Au urmat apoi niste american style manele. Publicul a fost asa de incantat incat cineva i-a aruncat lui Patton o bere pe care era sa o prinda cu capul. Dezamagirea a fost generala cand s-a dovedit ca nu era vorba de manele, ci de piesa Just A Man (“You’ve fallen into my hands/And now you’re burning me“), dar in viata trebuie sa te multumesti cu ce ti se ofera. In fine, dupa o piesa exceptionala si un final pattonesc apocaliptic, FNM si-au luat la revedere de la public si au parasit scena. Binenteles, s-au facut ca se intorc din drum, convinsi de aplauzele si uralele multimii (sa inteleaga odata si odata toate trupele ca smecheria asta e fumata, toata lumea stie ca se intorc pentru “bis”). A urmat un potpuriu misto, o combinatie de Ole-Ole (something), Chariots of Fire (Vanghelis) si Stripsearch (“Stripped to the bone/I did no wrong/Truth is my name/Give yourself away“). Ultima piesa, We Care A Lot (“And it’s a dirty job but someone’s got to do it!“), a incheiat perfect o seara perfecta. Luandu-si la revedere, Patton & Co. au parasit definitiv scena, dupa ce au oferit cel mai tare show pe care l-am vazut eu vreodata. Si am vazut destule, zic eu. Tot ce mai ramane acum e sa vedem daca FNM vor scoate un nou album si daca vor mai face un turneu in Europa anul viitor. Eu am o presimtire ca ambele variante sunt improbabile, dar sper sa ma insel, asa cum m-am inselat si cand am zis acum aproape un an ca e imposibil ca FNM sa se reuneasca.

Ca incheiere, vreau sa fac si cateva consideratii “tehnice”. Organizarea concertului a fost bunicica spre buna, poate ca biletele au fost un pic cam scumpe (o reducere de 25-30% a costului cred ca s-ar fi tradus in cresterea numarului de spectatori cu un procent asemanator). Nu s-a fumat in sala (ceea ce nu poate decat sa ma bucure), berea a fost foarte buna si ieftina, raportata la calitate (Bavaria turnata direct din cutie) si cantitate (500 ml), budele au fost relativ curate si multe. Locatia este cea pe care o stim, alta mai buna nu exista in Bucuresti, oricat s-ar plange lumea. Aceeasi lume s-a plans de calitatea proasta a sunetului, insa eu pot spune cu mana pe inima ca nu am remarcat nimic iesit din comun. Bine, nici nu mi-a pasat, eram oricum plecat undeva printr-o lume paralela. Si, ceea ce e cel mai important, baietii au fost in top form, Patton a facut tot ce se putea face: a dansat, a sarit, a cantat, a urlat, a facut beatbox, a dialogat cu lumea, a injurat, intr-un cuvant a facut ce stie el mai bine. Nici acum nu realizez faptul ca am stat la cativa metri de el, totul pare un vis. Probabil ar trebui sa mai merg la vreo 4-5 concerte ca sa inteleg cu adevarat ce se intampla pe scena. Anyway, am mai bifat un concert de vis, dupa cel al lui Queen, de la Budapesta. Mai ramane acum sa vad un Mr. Bungle si pot sa mor fericit.
Roddy BottumRoddy BottumMike PattonMike PattonMike PattonMike PattonRoddy BottumBilly GouldFaith No MoreRoddy BottumRoddy BottumBilly Gould

Scris de: sorin , 19 august 2009

Ultima modificare: sorin , 7 iulie 2012


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site is protected by reCAPTCHA and the Google Privacy Policy and Terms of Service apply.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.