Estradasphere – Palace of Mirrors (2006)

De acest album se leaga o amintire amuzanta. Prima oara am auzit de aceasta trupa pe lastfm, cand ascultam “radio mike patton” si, printre multe ciudatenii, mi-a “sarit” in casti o piesa Estradasphere. Mi s-a parut interesant, dar mi-a fost lene sa notez numele trupei, pentru a cauta ulterior si alte piese. Asa ca informatia a ramas undeva, intr-un coltisor prafuit al memoriei mele. Pana cand, intr-o zi, cautand pe net informatii despre trupa Sculptured, am observat ca tobarul lor canta in acelasi timp si cu Estradasphere. Intamplator, ma convorbeam in acel moment cu Ursu’, impartasindu-i aceasta informatie. Ca sa observ ca peste cateva secunde radea in hohote pe messenger. Foarte curios sa aflu de ce, am accesat linkul trimis de el: https://www.myspace.com/estradasphere . Peste cateva secunde radeam si eu. Cam asta a fost prima mea experienta legata de Estradasphere.

Revenind la album, este un album tipic pentru Mimicry Records, casa de discuri a lui Trey Spruance, ex Mr. Bungle, actual guru al Secret Chiefs 3. Adica facut parca special pentru mine. Gasim de toate pe acest album: atmosfera de muzica de filme, sonoritati exotice, o gama variata de instrumente, si multe idei muzicale originale. Sa le luam pe rand: dupa un scurt intro, Title, albumul debuteaza cu piesa omonima, Palace of Mirrors, o melodie lenta, perfecta pentru coloana sonora a unui film de dragoste. Viori, pian, violoncele, flaut, clopotei… toate creeaza o atmosfera feerica, taman buna sa-ti inviti partenera la un dans caruia i-ai uitat de mult pasii. Nu apuci sa te dezmeticesti bine din vraja, ca incepe o piesa complet diferita, A Corporate Merger, parca desprinsa din filmele cu tigani de la noi. Nici nu ai zice ca instrumentistii provin din Santa Cruz, California, ai crede mai degraba ca vin din imprejurimile Clejaniului. Vioara, acordeon, chitara, tobe, se combina perfect intr-o piesa saltareata, care ar merge perfect la nunti sau botezuri. Ce are in plus aceasta piesa fata de originalele de la noi e tehnica aproape de perfectiune si cateva pasaje psihedelice care aluneca spre final intr-un haos heavy metal (aproape death metal) mai greu de digerat de ascultatorul obisnuit cu lautareasca neaosa. Cu alte cuvinte, avem de a face cu o piesa completa, care gadila placut urechile, vorba lu nenea Iancu.

Piesa urmatoare, The Terrible Beautypower of Meow, incepe cu cateva acorduri grave de vioara si violoncel, pentru a se transforma pe neasteptate intr-o bucata surf, a la Beach Boys, o piesa de vara, taman buna pentru sezon, pe care ai chef sa o asculti intins intr-un sezlong pe malu marii, band un cocktail cu umbreluta, in timp ce briza te bate racoroasa peste fata. Colossal Risk, in schimb, pare aterizata direct din coloana sonora a unui film cu Indiana Jones, sau James Bond. O piesa plina de suspans, cu schimbari de ritm si pasaje dansabile, cu usoare sonoritati orientale.

The Unfolding Pause on the Threshold este o bucata psihedelica, bazata pe un ritm obsesiv, punctat de tot felul de efecte sonore. O piesa mai degraba noise. Insa tot plictisul e dat uitarii cand incepe Smuggled Mutation, o autentica sarba romaneasca, cu viori, tambal, contrabas si tot tacamul. Basca un strop de heavy metal. Eu nu sunt un mare fan al muzicii populare, dar cand aud piesa asta imi vine sa iau o mare cana de vin in mana si sa intru la joc. Merge la fix sa o pui pe un stick si sa o pui pe sestache la o nunta sau un botez. Pana si mamaie ar dansa pe aceasta piesa. Albumul continua apoi cu o bucata scurta, de un minut si ceva, Six Hands, cantata doar la clape, la un fel de pianina, o melodie ce ma duce cu gandul la o flasneta, desi nu stiu daca asa canta flasnetele. Urmeaza apoi The Debutante, tot o piesa gen soundtrack, cu trompeta si viori, cu tobe stil jazz, desprinsa parca dintr-un film din anii ’60. Vine apoi Flower Garden of an Evil Man, o piesa greu de descris. Parca este o piesa de pe un album Secret Chiefs 3, pentru cei care au ascultat aceasta trupa. Mult mai experimentala decat celelalte piese de pe album. Urmeaza apoi una din cele mai interesante piese de pe album, Those Who Know…, care incepe ca o piesa chinezeasca, apoi, dupa un pasaj cu “zbanguri” de banjo trece un pic mai spre vest, prin orientul mijlociu, apoi iar banjo, si dupa aia un salt peste ocean, aterizand in vestul salbatic, pe ritm de Bonanza si Ennio Morricone.

Finalul albumului este de nota 10. Mai intai avem Palace of Mirrors (Reprise), lenta si melodioasa, cu multe clape, cu muzicuta, cu un pic de flasneta, iar pianina din Six Hands, cativa clopotei, flaut… Piesa se termina cu un pasaj grav, dominat de clape, a la Pink Floyd (perioada More). Albumul se incheie apoi apoteotic cu piesa mea preferata: The Return, probabil singura piesa death metal din lume cantat cu acordeon si vioara. Bine, nu e chiar death metal, dar e pe aproape. Si e extrem de misto. Taman buna pentru un headbanging. Poate chiar si un moshpit mic. Oricum, o piesa senzationala, cu un solo de chitara care ar sta la loc de cinste pe orice album de metal, insotit si de cateva solo-uri de vioara.

Concluzii: un album exceptional, care trebuie ascultat de toti iubitorii de muzica buna, indiferent de “spectrul muzical” din care provin.

Originalitate: ***** Nu degeaba acesti oameni isi scot albumele la Mimicry Records. Desi temele muzicale suna, poate, cunoscut, modul in care se combina toate aceste idei este 100% original si atractiv. Greu de gasit o trupa atat de talentata si de inventiva.

Melodicitate: ***** Desi este un album avantgardist, muzicalitatea nu este sacrificata de dragul experimentalului. Pur si simplu nu ma pot abtine sa nu dau din cap sau sa nu dansez prin casa cand ascult aceste piese.

Tehnica: ***** Zici ca oamenii s-au nascut cu instrumentele in mana. Vioara, clape, tobe, chitari, toate suna senzational, desi sunt frecate si torturate cu zeci de acorduri infernale. Nu sunt eu mare expert, dar nu am surprins nici o sincopa, nici o nota falsa, nici o ezitare a instrumentistilor. Niste adevarati virtuozi.

Productie: ***** Productia se ridica si ea la inaltime. O performanta deosebita, avand in vedere numarul imens de instrumente, de schimbari de ritm si de efecte “speciale”.

Nota mea: ***** Aproape uitasem cat de bun este acest album. Acum, dupa reascultare, pot sa-l plasez undeva in top ten-ul albumelor mele preferate.