Voiam sa scriu o recenzie pentru ca n-am mai scris demult. Dar pentru ca vineri seara in nauceala mea am crezut ca merg la Stoned Jesus si din gresala am ajuns la un alt concert (Talbot), o sa scriu despre ultimul concert vazut cu cateva zile inainte, un tribut la Joy Division care s-a tinut nu intamplator in Control.
In deschiderea concetului cineva a citit mai multe pasaje dintr-o cate sau poate toata cartea, nu stiu, probabil era interesanta, o poveste despre o adolescenta la scoala in perioada comunista, dar recunosc ca n-am avut rabdarea sa urmaresc povestea, poate si din cauza zumzetului publicului dezinteresat din sala.
Bun. Formatia tribut s-a numit Division of Joy si a fost construita de membrii de la diverse trupe ca Sfinx (Sorin Chifiriuc), Firma, Kumm, Zob (Vlase) si altii. Si a inceput cantarea. Vlase purta in loc de pantaloni un prosop, iar celalalt chitarist era imbracat in pompier. La voce a fost ales Gaby Andries, un tip putin grasut care nu aducea cu nimic din statura si pesonalitatatea lui Ian Curtis. Vocea in schimb semna perfect, era identica cu originalul. Mi-ar fi placut sa vad miscarea si dansul lui Ian dar nu le poti avea pe toate.
Si au inceput sa reproduca acordurile si corzile specifice Joy Division, bine interpretate si sonorizate, nimic de reprosat aici. Printre primele piese a fost si Transmission, piesa la care am inceput sa ma misc pe ritmurile memorabile de post punk si ma asteptam ca si ceilalti, macar cei din fata sa faca la fel. Doar ca cei din fata nu erau in fata. In fata scenei era gol, toti au stat retrasi la 3-4 metri distanta de scena. Cand m-am uitat mai bine in jurul meu am gasit oameni imbracati dupa ultimul tipar de “hipstareala” vestimentara: palarii, esarfe lungi de cativa metri purtate cu grija in jurul gatului, pantaloni strans mulati pe picioruse, persoane pe care le banuiesc ca practicau cu disciplina traficul de evenimente. Nu toti erau turisti, cei mai interesati ascultau cuminti mai in umbra, dar per total un public sarac in numar si in activitate.
La un moment dat Vlase cheama publicul mai in fata. Cativa s-au dat cu un pas mic si lenes mai in fata, iar eu am fost singurul care m-am postat direct in fata scenei, iar Vlase m-a complimentat frumos … “luati-as pula-n gura!”. Ok :-)
Cu publicul pe jumatate absent, au trecut apoi prin Disorder si in sfarsit She’s Lost Control. Cucerit de feelingul si senzatiile piesei, am ignorat publicul pasiv si-am inceput sa ma zbat singur in fata scenei facand singur dansul epilepsiei si ce imi mai venea.
Atunci Vlase cred ca a pus intrebarea… de ce se cheama clubul Control… Control? Raspunsul este legat de o poveste veche a unui spirit torturat si consumat pana la sinucidere de viata si de boala, ale carui trairi sunt dramatic concentrate in piesa She’s Lost Control. Probabil cei mai multi din cei ce iau cu asalt zilnic acest local nu stiu si nici nu le pasa de insemnatatea acestui nume, muzica, distractie si facebook sa fie.
Dupa 24 Hours au ajuns si la piesa la care ma asteptam ca toata lumea sa fie cu mainile pe sus si sa o cante in cor… Love Will Tear us Apart again… Fireste, nici asta nu s-a intamplat, degeaba a incercat trupa sa invie publicul.
Asa cum am banuit ca se va intampla, la sfarsit au bagat si un mic punk old school, Teenage Kicks, dar nici asta n-a resuscitat deloc lumea. Si ca sa le arat hipsterilor cum trebuie sa comporti cand se canta un punk, m-am suit pe scena si am cantat putin din refren la microfon cu Vlase si ‘Papi’.
Si cam asta a fost tributul. Joy Division nu si-a trait succesul meritat in anii ’70 in timpul vietii lui Ian Curtis dar a influentat ulterior multe nume mari din industrie. In mod ironic, nici Controlul nu s-a umplut la concetul care proiecteaza un concept ce a dat numele localului. Cateva zile mai tarziu am gat aceasi sala plina ochi de lume, nu concerta nimeni, niste digei puneau muzica, printre care cu siguranta la un moment dat s-a numarat si-un Joy Division…
