Cei trey sefi secreti au fost cinci

Secret Chiefs 3 – Control, 5 mai 2010

Dupa 5 luni de pauza (!!!) am reusit sa ajung si eu in sfarsit la un concert. Ocazia a fost una speciala: urma sa cante una din trupele mele preferate, Secret Chiefs 3. De trupa asta am auzit cand m-am impiedicat de Mr. Bungle. Motivul, creierul din spatele SC3 fiind domnul Trey Spruance, chitarist fondator Mr. Bungle. De mai mult timp am urmarit pe youtube performantele live ale celor de la SC3 si chiar ma gandeam sa fac o excursie prin vreo tara invecinata daca apar si baietii prin preajma. In nici un caz nu ma gandeam ca o sa ajunga sa cante in Romania. Dar, asa cum anul trecut am asistat la concertul nesperat si nevisat al celor de la Faith No More, iata ca Hefe a facut-o lata si anul acesta si mi-a oferit inca un show de neuitat.

Asa se face ca, miercuri seara, m-am infiintat cu o mica trupa de prieteni in Control Club. Fiind prima oara in respectiva locatie, am dat o tura sa inspectez locul. Destul de interesant, cu multe spatii destinate activitatilor culturale (ma refer aici, evident, la cultura de malt si hamei), cu bere la halba nefiltrata, dar cu un loc destul de mic pentru desfasurarea unui concert. Si asta s-a vazut de la primul eveniment al serii, recitalul lui Ches Smith (tobar SC3 si la un milion de alte trupe si proiecte) sub titulatura Congs For Brums.

In fata unui public numeros (si inghesuit) Ches a dat un recital de percutie, un fel de solo de tobe jazz, amestecat cu electronic, noise si experimental. “Inarmat” cu un set destul de basic de tobe si un sintetizator (sau ce naiba era dracia aia), omul a vorbit cu tobele, le-a mangaiat, s-a rastit la ele, si-a bagat piciorul in premier, le-a desurubat, le-a lustruit, in fine, le-a facut sa scoata tot felul de sunete, pocnete, scartaituri, gemete si asa mai departe. Setup-ul a fost destul de simplu. Individul programa cateva note pe sintetizator, le baga in bucla si apoi incepea sa “croseteze” cu betele in jurul lor. Simplu, dar inventiv, recitalul a reusit sa-mi capteze atentia si sa ma tina in suspans pana la final. Dar totusi e genul de muzica pe care il asculti acasa in casti, in liniste, ca sa te bucuri de toate sunetele, efectele si trucurile muzicianului, nu intr-un loc aglomerat, si cu auzul “bruiat” de zumzetul constant al spectatorilor. Cu toate astea, a fost o incalzire perfecta pentru mine, inainte de main event.

Dupa Congs For Brums au urmat FAT32, un duo de electro-noise, cu un tobar si un clapar. In premiera pentru mine, recitalul a avut loc in alta camera, un colt al incaperii fiind transformat intro scena improvizata. Spatiul mic a fost neincapator pentru spectatori, care stateau practic in jurul instrumentelor sau pe scari, care cum apuca. Dar asta nu i-a deranjat pe cei doi instrumentisti, care pareau ca se simt in largul lor la inghesuiala. Din pacate pentru mine, muzica lor nu a fost pe gustul meu. Pur si simplu a fost prea noise pentru mine, si prea putina muzica. Asa ca m-am fofilat printre spectatori si m-am dus sa-mi refac plinul de bere si sa-mi iau cateva produse SC3 (adica un tricou si un DVD). M-am mai invartit un pic prin club, si cand am revenit deja toata lumea se mutase inapoi in fata scenei principale. Urmau sa cante maestrii de la Secret Chiefs.

Mi-am facut loc cu greu cu berea in mana pana in fata, unde m-am asezat comod (credeam eu) in lateral, langa scena. Intr-o atmosfera sumbra, unul cate unul cei 5 sefi secreti au intrat pe scena, imbracati in robe negre, cu glugi ascutite, ca niste preoti ai unui cult satanic. Dupa cateva secunde de liniste, concertul a inceput in forta cu o bucata energica de surf-rock. Dupa cateva minute, Trey & Co. au schimbat foaia si au trecut pe un alt registru, cu sonoritati orientale. Din pacate, cand Timb Harris (chitarist, violonist, trompetist la varii formatii, printre care si Estradasphere) a schimbat chitara pe vioara am avut neplacuta surpriza sa constat ca nu se auzea absolut deloc. Din fericire, in urma protestelor spectatorilor (adica am urlat eu ca “nu se aude vioaraaaa”) sunetistii au remediat problema. Sau poate nu era de la sunetisti si imi dau eu prea multa importanta. In fine, ceea ce conteaza e ca totul s-a auzit foarte bine in continuare. Si am avut ce auzi. Secretomanii s-au dovedit a fi niste muzicieni desavarsiti. Am fost coplesit de interpretarea lor, de modul cum stiu sa se foloseasca de instrumente, de faptul ca nu lasa tehnica sa puna stapanire pe muzica lor, ci doar o folosesc pentru a se exprima cat mai bine. Au schimbat chitari, viori, au folosit zeci de efecte “cosmice”, au trecut de la un gen la altul cu usurinta. In momentele in care o lasau “mai moale” am avut ocazia sa aud mai bine efectele folosite. Am fost uimit de bogatia de sunete din fundal, chiar si cu problemele de sunet care au aparut.

Cat despre cantece, am recunoscut cateva dintre ele, dar multe au fost o prima auditie, nefiind incluse pe albume. Din cele “oficiale” au cantat (printre altele) The 4, Dolorous Stroke, Renunciation, Ship Of Fools (Stone Of Exile) sau Combat for the Angel. Ultima a fost preferata mea, a fost interpretat exceptional, intr-o varianta extinsa. A tinut vreo 10 minute, dar daca era dupa mine, as fi vrut sa nu se termine niciodata. Din pacate nu au cantat “The 3”, una din piesele mele preferate, si nici “Ciocarlia”, motivul invocat de Trey fiind ca nu au avut oamenii si instrumentele necesare pentru piesa. Pacat ca nu au incercat totusi o varianta “light”, chiar si asa, fara instrumente. Ar fi avut un succes nebun. In fine, chiar si asa concertul a intrecut cu mult asteptarile mele. Cele cateva filmari pe care le vizionasem pe youtube nu au captat nici 10% din atmosfera si soundul deosebit de care am avut parte. Pacat ca show-ul s-a terminat oarecum brusc, fara vreun avertisment. Ca sa mai indulceasca un pic “amarul”, Timb Harris a “tras cortina” cu un solo de vioara care a smuls urale si o furtuna de aplauze la final.

Asa cum cere traditia, am incheiat seara cu o sesiune de autografe si fotografii, observand pentru a suta oara cat de prietenosi si amabili sunt muzicienii straini, pur si simplu lipsindu-le orice urma de infatuare sau vedetism. Toti cei cu care am vorbit (inclusiv Trey) ne-au multumit ca am venit la concert si s-au declarat incantati de felul cum au fost primiti si cum a fost primita muzica lor (lucrul cel mai important). Dar pentru ca nu poate fi totul roz, trebuie sa mentionez si lucrul care m-a scos din sarite pe tot parcursul concertului. Si anume droaia de fotografi pseudo-profesionisto-amatori (majoritatea fete) care s-au inghesuit in fata scenei cautand sa bage care mai de care blitzul in ochii cantaretilor. Cei care venisera la concert ca sa asiste la un spectacol deosebit au fost nevoiti sa stea in spate sau in lateral pentru a face loc unora care pana ieri nu auzisera de Secret Chiefs 3 si care nici macar nu s-au bucurat ca au luat parte la un eveniment unic, cu sanse mici sa se mai repete in Bucuresti. Recunosc, si eu am facut cateva poze, unele chiar de pe scena, unde ma asezasem intr-un final ca sa apuc sa vad si eu ceva, dar 99% din timp am stat sa ascult si sa vad ce se desfasoara in fata mea. In schimb, artistii fotografi de ocazie cand nu trageau poza dupa poza (oare la ce le folosesc sutele de fotografii?) schimbau impresii in legatura cu modul cum si-au petrecut vacanta de 1 mai.

In fine, sa inchei intr-o nota mai vesela… Fara indoiala a fost unul din cele mai bune concerte la care am asistat in viata mea, pe acelasi loc cu show-ul Faith No More de anul trecut. Si apropo de FNM, chiar i-am spus in gluma lui Hefe ca, daca i-a adus pe FNM si SC3, nu-i mai ramane sa aduca decat pe Mr. Bungle :) Si legat de acest aspect, cand a trecut Trey la un moment dat pe langa mine i-am aratat tricoul pe care il aveam (cu Bungle, evident) si l-am intrebat: “Dead and buried?” iar el a raspuns: “Who knows… maybe resurrected”. Acum un an poate as fi luat in gluma aceasta declaratie, dar dupa ce am avut parte de aceste doua evenimente, incep sa am o farama de speranta.