Control @ 30 Martie 2016
De curand am fost s-o vad a treia oara pe una din artistele mele preferate, Lydia Lunch. O femeie careia nu-i pasa de varsta si care spune mult mai multe intre cantece decat thank you, you are great, blah blah blah.
La fel de plina de viata si atitudine ca in anii ’70 cand bantuia strazile New York-ului sustinand si imprastiind subculturile punk, la 57 de ani Lydia Lunch e o doamna bine. Energica si foarte in forma a incantat cu prezenta si cu ultimul ei proiect, Big Sexy Noise.
Si au inceput sa se agite spiritele si sa inceapa concertul de no wave. Da, no wave e denumirea stilului care ia la misto wave-ul. Este un punk usor psihedelic, cu noise si alte experimente avantgardiste. Inainte canta singura sau cu trupa ei Teenage Jesus and The Jerks, torturand instrunenetele si urechile audientei, dar cu Big Sexy Noise totul a devenit ceva mai ascultabil si mai articulat.
Nu pot sa nu spun cateva cuvinte despre evolutia orfanei punk a New Yourk-ului: in adolescenta avea intrarea libera la orice concert si i se spunea Lunch pentru ca obisnuia sa fure mancarea oamenilor pentru ea si prietenii ei The Dead Boys. Pe la sfarsitul anilor ’70 a inceput sa creeze si sa experimenteze cu Einsturzende Neubautem, Sonic Youth, Nick Cave, The Birthday Party si cu o lista lunga de nume din domeniu. A scris si participat la multe proiecte avantgardiste. Agresiv feminista si activista propriilor convingeri psihologice, a tinut show-uri de poezie pe muzica (spoken words), la unul dintre ele luand si eu parte cu placere acum cativa ani.
Femeia asta s-a incaptanat permanent sa progreseze independent si sa nu semneze niciodata cu vreo casa de discuri mare, formandu-si o conduita proprie anti-comerciala. Cu greu gasesti albumele ei pe undeva, speram sa gasesc la concertul asta Trust the Wich, dar n-a adus si n-a vandut nici un produs. Asa ca a trebuit sa ma multumesc sa ascult doar live din el. Una din piesele foarte reusite de pe albumul asta este Mahakali Calling, care a deschis si concertul. Si vocea aia puternica si viciata a patruns Controlul, sustinuta de chitara lui James Johnston care a cantat pana de curand cu Nick Cave and The Bad Seeds, si cu tobele lui Ian White care a colaborat candva cu Test Department. S-a simtit lipsa saxofonului lui Terry Edwards care n-a fost prezent, si care inunda in mod normal totul cu un punk jazz excentric.
Your Love Don’t Pay My Fucking Rent! Si Lydia s-a dezlantuit si si-a dat drumul la gura murdara devorand audienta. Atmosfera a fost grunge si sexuala. Lydia a joacat rolul de vampa si tuturor le-a placut. Am fost fermecat si eu de The Gospel Singer si Baby Faced Killer, iar pe coverul lui Lou Reed toata lumea dadea din cap: Kill, kill your Sons!
Concertul s-a terminat si e aproape incredibil ca aceasta femeie a venit de 3 ori in Romania, de fiecare data datorita lui Hefe care a escortat-o elegant din local, in aplauzele celor ramasi ca mine la a nu stiu cata bere.
Postat în:
Cronica de concert