Cat de tare as fi vrut sa merg la un concert Korn acum o decada, cand inca ii mai ascultam cu toata pasiunea si cu tot corpul! Au trecut anii si m-au gasit blazat, dar inca cu dorinta de a-i vedea, macar sa-mi amintesc, asa… de vremurile tineretii. I-am mai vazut acum cativa ani la Peninsula, printre prea multe pahare de alcool, dar m-am gandit ca n-ar strica sa-i revad, asa ca, in ultimul moment, m-am hotarat sa merg. I-am ratat astfel pe Hefe, Coma, Implant pentru Refuz, care au fost alesi (ori s-au ales) perfect pentru deschidere. Korn a inceput fix la ora anuntata, 9:30, adica atunci cand am ajuns si auzeam de afara, cu ciuda, “…you don’t know the chances…”, adica intonatiile de la Blind si urletele isterice ca raspuns: “What if I should die?!”.
Inauntru, lumea foarte vie petrecea si se agita, iar pe scena trupa stapanea arenele si arata ca odinioara. Aceeasi prezenta, aceeasi infatisare, aceeasi voce, acelasi Jonathan Davis, neschimbat de 20 de ani. Publicul a fost super: numeros, activ, vesel, nervos, interiorizat, exteriorizat, viata si atmosfera, ce mai! Toata lumea canta versurile si traia momentele. Berea la pahar, diluata, ieftina si fara prea multa coada, cu suficiente standuri, jetoane …detalii. Sunetul ok, din spate nu s-a auzit perfect, dar in fata te simteai chiar acolo, direct in albumul Korn.
“All my life, who am I? …All my life, who am I?” …da, au cantat in ordinea de pe album toate piesele alea care au definit Korn-ul inca de la inceput. Si a fost super! Shots and Ladders a adus in aplauze cimpoiul pe scena, iar la bis, dupa ce s-a ispravit albumul, a fost dezvelit bustul celebrului microfon impunator, sexy si biomecanic, marca Jonathan Davis. De aici arenele au re-explodat odata cu primele sunete puternice inalte si de bas care anuntau obsesivul si depresivul “Falling Away From Me”. Delirul s-a imprastiat repede, iar la “Freak on a Leash” am particpat si eu, insetat, la un wall of death… cantand ca in desenele animate din tinerete… “Something takes a part of me…”.
Si gata! Ca orice lucru bun, concertul a ajuns la sfarsit. Degeaba au strigat oamenii dupa inca un bis. Jonathan a recunoscut ca noaptea a fost incediara, incredibila, bla bla… si a promis o revenire. Parti nasoale? Multa bere rasuflata data la final si prea multe telefoane intinse pe sus in timpul concertului. Epoca digitala a facut din amatorii de concerte mari cameramani. Telefoanele au nascut multi regizori de notoritate, iar DSLR-urile mari producatori de renume:
