După încercarea nereușită de a prelua conducerea asociației de locatari, omul furnicar s-a rătăcit 28 de zile în supermarketuri în căutarea echilibrului de sine.
El s-a întors în bloc cu 14 povestiri demne de orice povestitor.
Blazzaj și Trei Bețivi lansează printr-un concert eveniment Albumul pe dublu Vinil: Întoarcerea Omului Furnicar, cu 14 povești noi pline de funk.
La 20 de ani de la ultimul album, Blazzaj desenează pe portativ un alt piesaj. Despre un vis ce nu te-aruncă în abis, despre orașul ce curge prin tine, despre o lume în care totul înjur merge mai bine, chiar mult prea bine.
Vineri, 15 Septembrie, Solații de Funk cântă un album nou, despre o lume nouă: Ecusonul, Ograda, Spirala, Spre stele, Plusunu, Pierderi de frecvență, Zid, Vis, Ghetoul de aur, Orașul, Soldații de funk, Rindeaua, Funkside.
Jazz-ul va fi încins în deschidere, de Funky Mistfits.
Prețul vinilului va fi de 160 lei și va fi disponibil în Control în ziua concertului, online pe https://treibetivi.ro/produse , la Trei Bețivi Bar (strada Vasile Lascăr 66) și în Librăriile Cărturești.
Ne vedem la concert și oriunde te vezi peste 5 ani!
Program:
18:00 Open Doors
18:30 Funky Misfits
20:00 Blazzaj
De cum am auzit că Iggy Pop vine la Electric Castle am zis că nu e chip să nu merg. L-am mai văzut acum 11 ani la Peninsula, iar experiența a fost una exponențială. Am fost unul din puținii norocoși de atunci care a urcat și a dansat cu el pe scenă, iar asta mi-a rămas în memorie mulți ani. Bunicul punk-ului se întoarce în România, iar asta e de neratat!
Așa că iată-mă vineri seara, terminând ultimele task-uri la birou și făcându-mi bagajele să prind avionul care urma să ajungă într-o oră jumate la Cluj, să gust atmosfera și câteva trupe alternative înainte. Ajung în mare viteză la aeroport și constat că Taromul meu are întârziere 2 ore. Înjur … cum alt zbor nu era mai devreme, nu-mi rămâne decât să aștept 2 ore. Fac repede calculul, asta înseamnă că de la aeroport, la cazare și la concert trebuie să fac fix 30 de minute ca să prind începutul concertului. Fac totul contracronometru, căci altfel parcă n-ar fi fun, iau primul taxi din fața aeroportului care e oprit de un polițist, căci mașinile obișnuite nu mai puteau circula pe șoseaua ce făcea legătura cu festivalul fiindcă ar strangula șoseaua de 2 benzi … makes sense … un polițist îmi oprește un autocar și printr-o minune reușesc să arunc ghiozdanele la cazare și să ajung în câteva minute la fest.
Îl găsesc pe Iggy în plină formă, cântând TV Eye. Au trecut 11 ani dar are aceeași energie. Localizez repede un loc în fața scenei. Sunt momente din care savurez și trăiesc fiecare secundă. Cântă, ca întotdeauna, la bustul gol, nu are nevoie de haine și impresii. Venele aproape că stau să-i sară din corp … are 76 de ani și dansează la fiecare pas, mai energic decât mulți puști de 20. Împrăștie energie în fiecare secundă și o absoarbe la loc din public prin fiecare por. Ridurile îi curg pe față și corp dar nu pare că i-ar păsa o secundă. Respiră viață și inspiră iubire.
Row Power … se dă jos de pe scenă, vine lângă gardul unde sunt eu, cântă și întinde mâinile spre zecile de mâini întinse către el. Întind și eu mâinile … îl ating iar după 11 ani. Iggy nu poate fără contactul direct cu publicul. Față de Jim, îl iubește, și-l dorește, are nevoie de el. Și noi la fel.
Urmează The Passenger. Una din cele mai simple și străpungătoare piese din tot secolul … scrisă în ‘77, când încă își mai lua inspirația de la Morrison. Nu cred că exagerez spunând că spiritul lui Morrison se regăsește în dansul lui Iggy. În ‘67 Iggy a fost la un show The Doors care l-a lăsat uimit, iar după ce s-a terminat concertul, și-a cam zis: „hai să facem niște muzică!”. Și s-a făcut istorie. Primele ritmuri au prevestit și format proto-punk-ul, primele excentricități ale lui Iggy au născut stage diving-ul … iar primele expresii au împins și propulsat exprimarea liberă și autentică pe scenă, dincolo de bariere, într-o vreme în care regia și coregrafia dicta scena muzicii.
Și iată-mă în 2023, în cu totul alt secol, cântând la concertul lui Iggy din toți plămânii The Passenger, organic, cu sete și în extaz euforic. Și cu mine toată lumea din jur. Piesa împrăștie zâmbete, ritmuri și desfătare. La la la la, lalalala … La la la la, lalalala. Cântă doar publicul și toate instrumentele de pe scenă tac. E sublim. Nu pot filma mai mult de câteva minute pentru că vreau să trăiesc pe deplin toate momentele.
Ritmurile se accelerează și urmează Lust for Life. Adrenalina crește, dopamina la fel … endorfinele curg, toată lumea trăiește piesa. La I Wanna be Your Dog toți cântă. Da, sunt în extaz. Am fost la Iggy Pop și mi-a plăcut!!
(Credit video: Be Right Back Concert)
Totul se termina cu Search and Destroy. Ce-ți poți dori mai mult? După un show cu Iggy, am trecut prin una din cele mai istorice și autentice experiențe muzicale. Zâmbetul unui orgasm psihologic se citește pe fața mea.
PS: Nu pot să nu scriu despre erorile gazetărești în care gandul.info a publicat un articol despre Iggy Pop în 2009 în care a scris în detaliu despre un concert care n-a mai avut loc că se anulase, articolul fiind ulterior șters. Also Hotnews, Iggy Pop nu a fost pentru prima dată acum în România, a mai cântat acum 11 ani în Târgul Mureș. Jurnaliști de la gazete: Voi vă informați înainte sau mergeți cumva la concertele despre care scrieți ?!
Joi, 24 august, ascultăm un blend de metal, industrial, prog, punk, alternative și electric, împreuna cu Syfo Dias si Meat Berries. Cele două trupe iși au partial radacinile în București, dar au influențe din experiențele scenelor de underground din Anglia și Germania.
__________________
Syfo Dias
Este o trupă alternativă & experimentală, ce crează o legătură subtilă între putere și delicatețe. Cum? Îmbină metalul cu industrialul, electronica cu progresivul. Caution: versuri intense și introspective, explorează dorințele și stările umane într-o manieră întunecată, dar sensibilă.
__________________
Meat Berries.
Sunt magia imperfecțiunii, o trupă alternativă, ce combină elemente de grunge din anii ’90 și un strop de jazz în versuri nemțești, șoptind povești intime. Îmbină vibrațiile intense cu armonii relaxante, îmbrățișând contrastul dintre pasajele sonore puternice și momentele delicate, dintre ritmuri rapide și lente.
__________________
Intrarea libera!
Ieșirea pe bază de susținere prin donații, bacnote, monezi, țigări, bere sau poezie punk ???
Playlist-ul va fi unul arhaic, dezgropând old school death metal, thrash, crust, punk și oseminte de black!
Parastasul va fi ținut de Perucă Nenorocitu, dupa ora 7 PM.
Lunea asta, punem la bătaie o invitație-abonament, din partea Metal Gates. Festival cu greutate, din 20-23 Septembrie:
La ora 22:00, dăm drumul unui album, a cărui copertă se află pe pereții barului. Cine aduce coperta barmanului, primește abonamentul și o bere. Cine nu aduce copeta, primește o seară de metale letale.
Nu aveam cum să rezist la atâtea nume faine anunțate, așa că vineri seara, când am terminat treaba la birou, am fugit cu Angi într-o cursă contracronometru direct la Râșnov și am ajuns spre finalul concertului Igorrr. \m/
Efecte și riff-uri tehnice executate ca la carte, sunet impecabil, o soprană demențială și un public excelent. Într-o lume convențională și o industrie muzicală standardizată, Igorrr pare ori că vine de pe altă planetă, ori dintr-un institut de boli mintale. Iar noi, cei care îl ascultăm, pare că ne place mult pe acea planetă …
După Igorrr am dat o fugă la cazare (nu mai erau locuri în camp) iar de acolo am ajuns înapoi, la Amorphis. Au băgat niște reprize de death melodic, progresiv melodic … cu care au încălzit atmosfera.
Trupă old school pe care o admiram în anii ’90, o aveam pe listă demult, dar noile ei direcții mă fac doar să-mi placă și cam atât.
Au urmat apoi greii serii … Meshuggah. Au lovit necruțător cu riff-uri complexe și multe note pe secundă. Cu o prezență scenică autoritară au rupt audiența. S-a auzit răsunător și atmosfera a fost grea, așa cum trebuie să fie la o astfel de trupă. Am trecut prin toate piesele cu mâinile în aer și cu capul în headbanging. S-a terminat totul cu Future Breed Machine și nici că se putea mai bine!
Un lucru e clar: concertele Meshuggah rup de fiecare dată, i-am revăzut și anul trecut la Artmania. Au lucrat concertul la același standard ridicat și au dat pe spate. \m/
După durul atac al timpanelor, m-am oprit la scena cu cort, unde Marduk satanizau audiența. Am văzut până acum Marduk doar pe scene mari iar aici, pe o scenă mai mică, i-am savurat mult mai bine și personal. Mosh pit-ul, care m-a absorbit imediat, a fost însuflețit și dement de mișto. Mortuus a avut o prezență scenică provocatoare … deși sonorizarea n-a fost la cote prea mari. Dar au curs prea bine tobele și … așa e cu black metal-ul, nu trebuie să se audă oricum întotdeauna cristal.
Ziua următoare am ajuns la festival la Discharge, unde m-am întâlnit cu niște punkisti de pe la bar, ce nu lipsesc de pe la nicio hardcoreală. Trupa a executat un hardcore punk bombă și la obiect, cu forță și atitudine, iar publicul a format mosh pit-ul pe măsură.
După ce am mâncat foarte bine la Maggie’s Ranch ne-am întors în plin soare la Agnostic Front. S-au încins repede spiritele și s-a format un circle pit de nestăvilit în fața scenei. Oamenii au fost în formă, sunetul la înălțime și wall of death-ul m-a absorbit ca un magnet în vârtejul din fața scenei.
La un moment dat, în mijlocul oamenilor a apărut cu chitara Vinnie Stigma, și a cântat de acolo Friend of Foe, înconjurat de voci și de fani.
La final, au strigat și cântat un tribut pentru Joe, Johnny, Dee Dee și Tommy … cei ce-au însemnat formarea scenei punk în univers … veșnicii Ramones, Hey, Ho, Let’s Go! Și așa s-a terminat cu satisfacție și transpirație, ceea ce se cheamă un show foarte reușit Agnostic Front.
După o pauză de chill out, ne-am întors la istoricii Obituary \m/ unde l-am găsit pe Răzvan & co. Dacă Death sau Morbid Angel au pus bazele death-ului, Obituary în mod clar au definit genul. Au început în forță, sonor … puternic și au continuat furioși și iuți la riff-uri. Capetele cădeau și se ridicau cu aceeași rapiditate ca în anii ’90. A sunat așa bine că nu știu când a trecut concertul și totul s-a încheiat cu Slowly we Rot.
După încă o raită prin zonă, ne-au atras atenția niște suedezi foarte faini, Avatar, pe care nu-i mai ascultasem până atunci. Jucau un metal teatral, dar bine executat, am avut senzația că asist la un dark cabaret in versiune metal. Rupeau cadențele și ritmurile între piese, de la un death au trecut la o piesă exclusiv pe pian și apoi iar heavy mental dark cabaret. Între piese vocalul a jucat scene de interacțiune cu publicul, cu fețe-fețe și scamatorii verbale, care se terminau în râsete, răspunsuri și aplauze.
Pot să remarc piese foarte reușite ca Smells Like a Freakshow sau Colossus, cu un instrumental bine pus la punct și un timbru vocal foarte reușit. Mă mir că n-am știut de ei până acum, dar au trecut categoric în wishlist.
Au urmat In Flames, headlinerii festivalului și ai serii, dar nu neaparat și ai mei. Au o abundență de melodic, de show, de instrumental și mai ales de bărci în public. S-au plimbat de colo-colo, au căzut, s-au pus iar în barcă, cam ca la Disney. S-a cântat în forță și au făcut ceva atmosferă care a încins bine spiritele adunate la trupa mainstream a serii.
Ziua s-a închis cu Abbath, care au vâjâit un black metal clasic și interesant pe scena de la cort, trupă fondată de Abbath după ce a părăsit Immortal. Ostilitățile s-au desfășurat dinamic, chiar dacă sunetul nu prea a ajutat. Au lucrat o blackăreală adâncă, tocmai bună de adulmecat la ore târzii.
Duminică, după o tură reușită în Brașov, am ajuns la Dying Fetus. Trio-ul american au rupt normele iar publicul a rupt rândurile și s-a format un mosh pit nervos și furtunos.
Au urmat Epica, care au levitat notele și au creat ceva momente de solemnitate simfonică. I-am urmărit ușor contemplativ, e opertă gotică metal, care te compleșește subtil și pe nismțite, dacă ai răbdare să-i asculți.
Și în fine, au urcat pe scenă headlinerii zilei, războinicii de la Arch Enemy. Eram curios să văd cum sună trupa cu noua vocalistă Alissa White. Are o prezență spectaculoasă, growl-ul a fost la înălțime, se ridică destul de bine la standardele formate de Angela. Prin comparație, însă, Angela avea tonalități mai curate în voce și avea o atitudine mai pregnantă pe scenă, mai personală, în special prin constantele mesaje împotriva religiei.
Suedezii au trimfat pe My Apocalypse, We Will Rise și s-au autodepășit cu Nemesis care a sunat imaculat.
Cam asta a fost Rockstadt-ul de anul ăsta, foarte suedez, se anunță la fel de interesant și la anul.
Taxawall degajă energie, funk, punk și nebunie. Empirică. Cu noise și distors, cu riff-uri expermentale și pătimașe. Hardcore-punk, jazz, prog, funk & surf rock, you name it!
Dragoș Cașenco – Voce
Mihail Mischie – Chitară
Alex Mateian – Chitară
Daniel Niang – Bass
Bucur “Bri” Simu – Tobe
———
Far Away From Earth sunt o trupă ce fuzionează atitudine, groove și adrenalină în teme nebunești de lirică românească. Au lansat independent primul lor album, intitulat “F.A.F.E.”.
Matei – Voce
Fane – Caval
Mario – Chitară
Mike – Bass
Mihnea – Tobe
————-
Intrarea liberă!
Se pot dona bani, țigări, vouchere, bonuri de masă, carduri de promoții, monezi, valută, lozuri și urări.
Trei bețivi și Ursu’ pun la bătaie un abonament la Posada Rock 2023. Până pe 14 august, ora 14:14, dați răspuns online la întrebarea “Ce înseamnă să fii urs?”
Câștigătorul va fi ales de ursul de serviciu.
——
Dacă câștigătorul va fi din București, va primi biletul luni, 14 August, la seara de Metale Letale. Dacă câștigătorul va fi din afara Bucureștiului, il va primi în PM.
Lunea se lasă cu Metale. Death, sludge, black, punk, thrash. Cu Perucă la butoane, iar noi la difuzoare.
Punem în concurs un abonament la Metal Gates Festival! Regulamentul e simplu, la ora 22.00 dăm play unui album a cărui copertă se regăsește pe pereții barului. Cine găsește coperta, primește abonamentul.