A fost odata ca niciodata Iron Maiden, cu totii ii ascultam cand eram mici. Acum suntem mari, nu prea ii mai ascultam, dar au venit iar in oras.
Nu aveam in plan sa merg dar spre seara am plecat pur si simplu si am ajuns la concert mai tarziu, dar inca pe la primele piese. Scena mare, oameni multi veniti cu mic cu mare, bilete scumpe, dar o fericire generala intinsa pe sute de metrii patrati. Cand am intrat l-am auzit pe Bruce glumind foarte dezinvolt pe scena: cat am scris noi piesa asta in ’80, clar voi erati ocupati sa populati tara cu metalistii aici de fata. Era Children of Damned, cantec la care toata lumea care nu avea o bere in mana a tinut ritmul cu mainile pe sus. Eu nu, eu am de obicei o bere in mana.
Ca si la Brian May, intre public si Maiden era o scena foarte inalta, un puhoi de oameni si multe milioane de euro. In rest, aceeasi trupa cu aceeasi vitalitate, chiar daca au trecut multi ani, aceeasi motivatie, multa bere si mult heavy mental de masa, ce mai … era sarbatoarea Maiden in piata constitutiei. Nu-i rau sa vezi mii de oameni band bere pe asfalt, dand din cap cu spatele la palatul ala mare si bucarandu-se de refrenele si ritmurile copilariei. Si a fost plin de copii, ca la gradinita, doar ca era un concert. Multi erau tinuti in carca de parinti … erau acolo toate generatiile posibile. Oricum, Maiden mi se pare trupa perfecta pentru educatia de la varste fragede. Pune-i oricarui copil Fear of the Dark si n-o va uita niciodata.
La partea de sunet nu prea inteleg cum la milioanele alea de euro nu se poate asigura un sunet decent peste tot. S-a rezolvat problema pe parcurs, dar la incasarile alea calitatea sunetului trebuia sa zbarnaie de la inceput.
Scena era intens colorata si decorata cu un mic zid, iar in spate rulau teme diferite la fiecare piesa cu nelipsitul Eddie. Bruce canta si alerga de colo colo pe zid, iar in fata erau mereu Harris, Murray cu restul chitaristilor Maiden. A fost si The Trooper, cand publicul a atacat verbal inca de la inceputul piesei: You’ll take my life but I’ll take yours too!! Cum poti sa te abtii?
A fost si cateva ceva de pe ultimul album The Book of Souls, pe care ascultandu-l acum imi dau seama ca nu e rau deloc. Sau o fi vocea legendara a lui Dickinson? Probabil ca n-ar suna la fel fara. De fapt, Maiden e unul din putinele cazuri de trupe vechi care n-au incetat sa scrie muzica in aceeasi nota creativa. Dar ca la orice trupa consacrata, deliciul nostru al tuturor raman …. the old stuff, macar ca ne aminteste la randul nostru de copilarie.
Screeeaaaam for me Buchareest!
Si s-a tipat. Bruce a fost in mare forma, activ, spiritual … el cantand cu fata la Casa Poporului si noi urmarindu-l cu spatele la ea, a tinut la un moment dat sa se exprime in legatura cu asta: It’s fucking ugly!! Apoi a tinut un mic speech despre simbolistica ei si despre caderea imperiilor. A remarcat ca in public sunt multe steaguri, multe natii, dar toti sunt uniti de aceeasi pasiune. Si de ce altii nu pot face acelasi lucru si trebuie sa se bata intre ei? Faina atitudine antinationalista!
Si spre sfarsit au venit si piesele asteptate de toata suflarea. Fear of the Dark si explozie de bucurie! Ce cor puternic poate face forta multimii! Si ce bine se aude un refren fredonat in acelasi timp de mii de oameni.
Decorul din spatele zidului de pe scena se schimba la fiecare piesa, si arata ca intr-un trenulet al groazei de la Disney, cu Eddie in diferite ipostaze dracesti si Bruce alergand energic peste tot pe scena, n-are cum sa nu-ti placa.
Maiden! Maiden! Maiden! si The Number of the Beast! … acum o fiara uriasa cu coarne troneaza impozanta pe scena. Copiii, parintii si bunicii sunt in delir. Toti fac coarne si fredoneaza 6, 6, 6!!
A mai fost Wasted Years si s-a terminat, a fost frumos, pur si simplu nu exista concert Maiden nereusit!
