Mai fusesem la doua din “Satan Klaus Party”-urile lui Coro pe vremea cand erau in LMC. Mi-a placut de fiecare data, desi nu auzisem de multe din formatiile invitate. Fiind sfarsit de an si perioada de asteptare a concediilor si “sarbatorilor”, toata lumea e vesela, sta cu botul in sticla de bere si se distreaza pe muzica extrema care se canta in cluburile afumate din Bucuresti. Citeste articolul “Satan Klaus ne-a adus cadouri”→
De mult nu mi s-a mai intamplat sa am o zi atat de buna cum am avut joi. Si totul a inceput cum nu se putea mai prost. Am ajuns la munca la ora 14 si am avut de infruntat toata ziua fanfaronada gaunoasa a poporului stelist. Imi smulgeam parul din cap la gandul ca urma sa stau la munca 12 ore si ma gandeam cu groaza la un eventual scenariu in care ar trebui sa suport si dupa meci bancurile, laudele si declaratiile sforaitoare ale colegilor mei care tin cu cea mai iubita echipa.
Din fericire n-a fost cazul. Mai mult decat atat, am castigat si 200 de lei la pariuri si am reusit si sa evadez mai devreme decat scria in program. La ora 00:40, am primit un sms de la ursu in care imi spunea ca GDR urmau sa inceapa recitalul in 10 minute. Profitand de deruta totala si de doliul general, am sters-o englezeste si m-am suit in primul taxi care mi-a iesit in cale (cu care ocazie am fost jecmanit de rechinul de la volan, care n-a vrut sa puna ceasul). Citeste articolul “GDR baga rep!”→
An interview with Trey Spruance, founder of Secret Chief 3 and former member of Mr. Bungle and Faith No More. The interview was shot just before Secret Chiefs 3’s second live show in Bucharest (07 November 2013).
3b: We’ll just start with a random question: when will the next Secret Chiefs album be released, The Book of Souls? I read on your website that it should have come out in the fall of 2010.
Trey: Actually it probably should’ve come out in 2006 and I think that was the last time… We might have mentioned it one other time and fans have been mentioning it ever since so we’ve stopped saying anything about it. We recorded yet another record this October.
De asta primavara am aflat ca SC3 vor veni a doua oara in Romania. Si de atunci am “fiert” in asteptarea evenimentului. Am scris data trecuta despre concertul din 2010, asa ca stiti cat de tare a fost, iar daca nu stiti va invit sa cititi articolul, e bine scris (cel putin asa mi-a zis prietenul Tase – care Tase, apropo, n-a venit nici atunci, nici acum la concert. Rusine!). In fine, sa n-o lungesc, cum evident trebuia sa lucrez pana la 1 noaptea, am facut tot felul de scamatorii si am reusit sa dispar de la serviciu ca David Copperfield. La ora 21 m-am infiintat cu toata trupa in fata bisericii de argint unde am intrat dupa cateva minute de dardaiala. M-am aprovizionat cu 2 tricouri de la standul cu marfa si apoi am bagat repede doua beri. Pentru cei care tin neaparat sa afle, e vorba de C*rlsberg (nu scriu numele real ca sa nu fac reclama) la 0,33l, 5 ron bucata. Daca nu voiati sa stiti acest amanunt, acum e prea tarziu. Apoi m-am strecurat in fata scenei (ceea ce n-a fost greu deloc, tinand cont ca acolo nu era nimeni). Citeste articolul “Concertul Secret”→
Environments, Mediocracy, AmenRa @ Fabrica, 6 oct 2012
Au trecut doua zile de cand am fost la concert si n-o sa va plictisesc cu povesti despre intarzierile concertelor de la noi; e deja ceva normal. Am ajuns si am baut doua beri pana sa inceapa concertul, deci va puteti da seama ca eram oarecum plictisit deja.
Environments? Meh…. Muzica de ascultat acasa cand esti intr-o depresie. Nu prea am inteles de ce au trebuit sa deschida ei…
Pentru Mediocracy a fost un fel de zi speciala, pentru ca a fost ultima oara cand au cantat cu Radu la chitara. La inceput sunetul a fost mai prost decat eram obisnuit sa aud la concertele lor, dar pe parcursul cantarii s-a auzit din ce in ce mai bine. N-o sa scriu despre cum au fost ei pe scena, pentru ca am scris de atatea ori! In schimb o sa-mi vars putin nervii pe toti labagiii tristi care au venit la concert si care stateau cu mainile-n san uitandu-se spre scena. Pai, ba, tristilor, la ce pula mea mai veniti la concerte hardcore/crust/metal daca stati si va uitati? Ramaneti, in pula mea, acasa si uitati-va pe youtube, ca e acelasi lucru! Si poate ca m-as fi asteptat sa se intample asta la un concert al unei trupe mai putin cunoscute, dar totusi era vorba de Mediocracy, o trupa care in doi ani de zile a facut mai multe decat aproape toate trupele underground din Romania!! Atat am avut de spus, cacatilor!
Si bineinteles, dupa pauza de rigoare – care chiar a fost scurta, toata lumea s-a bulucit in fata la AmenRa. M-a deranjat chestia asta, dupa ce cu 15 minute inainte stateau toti la 10m de scena. Dar, asta e, astia suntem noi romanii. Sa spun cateva vorbe despre belgieni. Ca mai toate trupele straine care au venit pe la noi, Amenra au inceput TARE, cu un sunet plin, fara “goluri” si cu o atitudine care nu te poate lasa indiferent. Mai toata lumea dadea din cap pe ritmurile lente si riffurile apasatoare ale sludge/doom-ului baietilor de pe scena. Tot concertul a fost o repriza mai lunga de “calcat pe cap” cu sunete joase dure si o voce stridenta care pune totul in miscare. Show-ul s-a terminat dupa vreo ora la fel de brusc cum a si inceput. Pur si simplu s-au stins luminile si belgienii au plecat de pe scena. Cam 2-3 minute lumea a aplaudat si a strigat “we want more!”, dar nu s-a mai intamplat nimic. Apoi, incet-incet, toti s-au mutat spre bar sau spre zona cu “merch” si spre case.
Marţi seara, pe la 8 fără 15 eram în faţa Fabricii. Stiam că la 8 trebuia să ocupe scena prima trupă. Mă uit în jur – pustiu. Eu mă aşteptam la puhoi de lume, că na, Maybeshewill sunt trupă de post-rock cunoscută şi ar trebui să adune toată hipsterimea bucureşteană. Incep să-mi verific din nou calendarul mintal dar totul pare corect. E 25 septembrie, e ora 8 seara. Pai hai să vedem cum dansăm atunci! In fine, urcăm, plătim cei 25 de lei pe bilet şi intrăm în sala propriu-zisă de concert. Maxim 20 de oameni adormiţi pe margini, pe scaune sau la bar. Trec de şocul iniţial şi mă gândesc că lasă, că or mai veni mai încolo. Imi iau o bere (aleluia, bere la 0.5 l, aproape că uitasem cum arată!) şi mă aşez pe canapeaua din camera alăturată. Mă rog, stau la o taclală, se face 8 destul de repede. Nimeni pe scenă. Fir-ar, o să întârzie! Mă gândesc că poate nu au început pentru că publicul era prea subţire şi publicul era prea subţire pentru că s-a obişnuit să nu se înceapă niciodata la timp. Cunoscutul cerc vicios al concertelor de club bucureştene. Dar, zic şi eu, când anunţi programul aşa detaliat, tu, ca organizator…băi, nene, te ţii de el fără doar şi poate! Aşa iţi înveţi publicul, arde-l un pic şi data viitoare vine când trebe. In fine, nu ştiu dacă asta a fost problema, cert e că Valerinne au început pe la 9 fără ceva când în sfârşit se adunase destulă lume. Cum ziceam mai sus, feţe oarecum necunoscute mie, oameni noi pe la concerte…lucru bun, nu?
Pe la 8:20, când am ajuns pe Strada Turturelelor (Mihai, esti mulţumit?) în faţa Jukebox-ului/Becker Brau/Why Not (sau cum i-o mai zice acum, aceeaşi Marie cu altă pălărie), mi-am format prima impresie legată de concert: coada foarte civilizată în faţa intrării. Nu prea înteleg eu de ce acest aspect a ajuns să fie atât de anormal şi să mă impresioneze pozitiv atât de puternic, dar să trecem frumuşel peste. Aşa, cum ziceam, coada se întindea destul de mult pe trotuar dar cu toate astea nu am văzut pe nimeni să taie rândul. Taxiurile veneau grămadă, opreau în faţa clubului, oamenii se dădeau jos şi porneau cuminţi spre capătul cozii (şi acesta nu era deloc aproape). Ne-am mai prins cum ar trebui să stea lucrurile? M-am apropiat de intrare destul de repede, în vreo 10-15 minute eram deja înconjurată de fumul obişnuit din cluburi. Am analizat rapid situaţia şi, observând haosul din stânga scenei (acolo unde era barul…cum să ai barul chiar lângă scenă?!), m-am îndreptat spre dreapta ei şi am reuşit, surprinzător, să-mi găsesc un loc cu o mână pe gard.
Aseara, asa cum fac in mod traditional de fiecare data cand acest domn vine sa cante la noi, m-am prezentat la datorie, la concert, de data asta in Piata Republica Socialismului, acum zisa Constitutiei.
Leonard Choen este unul din cei mai covaruiti si recoveruiti artisti ever, si a fost aici de la inceputurile Rock and Roll-ului. (Cum adica inceputurile? Acum juma’ de secol cand Dylan sau Beatlesii au creat rock and roll-ul psychedelic in numai 6 zile iar in a 7-a s-au odihnit impreuna la un joint, mai exact Dylan le-a adus iarba Beatelsilor, si apoi le-a cerut banii pe ea).
Asa ca, am pornit printre blocurile comuniste pe Republica Socialismului, pana am ajuns in cartierul Dudesti, acum numit si Palatul Parlamentului. Dupa mici probleme tipice la intrare legate de incurcarea bratarilor am intrat intr-o zona marginalizata din spate, a celor care si-au luat bilet in picioare. Acum 2 ani am avut bilet pe scaun pentru ca asa se dadeau toate, dar pentru ca sunt inca prea zbuciumat sa stau asezat, am mers tot la zona din spate din picioare, unde oricum am vazut si am simtit concertul mai bine.
In acest an, pe la începutul lui ianuarie, când planeta abia se dezmeticea după petrecerea de revelion, eu aşteptam cu degetele încleştate în tastatură noile detalii despre ceea ce urma să se petreacă abia peste mai bine de jumătate de an, în luna lui gustar, august. Cu deja-vu-uri constante venite din anul trecut, când emoţiile începuseră să se reverse cam tot în aceeaşi perioadă şi din acelaşi motiv, l-am urmărit cu o obsesie aproape nesănătoasă pe organizatorul evenimentelor ce pot fi caracterizate de un număr indefinit de superlative pozitive. Aş putea acum să înşir o serie întreagă de “cel mai x concert”, dar deja orice suflet care a participat la un eveniment de sub emblema DonisArt/Kogaionon ştie despre ce vorbesc, iar pentru cei ce nu au făcut acest pas încă…degeaba aş folosi cuvinte, sunt sigură că în entuziasmul meu aş induce o aparentă exagerare ce poate ar suna superficial, ca o reclamă ieftină. Un singur gând am pentru voi toţi, iubitori de muzici subpământene: mergeţi la aceste evenimente, oameni buni! Să-mi cereţi mie banii de bilet înapoi dacă nu veţi reuşi să vă afundaţî şi să uitaţi de voi şi de ceilalţi în atmosfera, în muzica acestor seri inedite.
Am început cu o mică deviere mai mult decât subiectivă de la cronică, îmi cer scuze, dar căldura serilor din Alba-Iulia încă îmi curge prin nervuri şi deja simt cum iarba, cerul şi muzica mă cheamă înapoi în cetate.
1
