Dark Tranquillity – metal de Göteborg in Bucuresti

Seara a început “apoteotic” pe o ploaie care apoi cred (şi sper) că a cazut pe scari de cât a fost înjurată. Indreptându-mă spre deja cunoscuta Biserica de Argint, mă întrebam dacă intensitatea concertului va fi la fel ca anul trecut şi ma treceau fiori când revedeam în minte Misery’s Crown-ul sibian. Am început să număr orele cu 3 zile înainte de concert, abia aşteptam să aflu răspunsul la întrebarea mea. Am ajuns pe la 7 şi-un pic, am scăpat de umbrelă, de ghiozdan, de toate lucrurile atât de nesemnificative în acel moment şi hai, repede, în faţa.

“Cineva” a cam facut figuri dar nu aveam eu de gand să pierd primele rânduri. Concertul era programat să înceapă la 20:00; a inceput după o perioadă ce a parut infinită, la 20 30. Punctualitate, domnilor, că doar nu sunteti gagici! Nu pot să înteleg totuşi de ce nu a cantat nicio trupă în deschidere. Parcă nu a existat niciun fel de încalzire, niciun fel de aperitiv. Macar au pus la boxele clubului ultimul album Septic Flesh cu care ne-am mai delectat.

Intr-un final, au apărut suedezii pe scenă, în frunte cu Mihăiţă Stanne cu un zâmbet plin de dinti. “Dark-Tran-quilli-ty! Dark-Tran-quilli-ty”! Si sala a ajuns At the Point of Ignition. De unde stăteam am avut senzaţia că flăcările/combustibilul erau într-un puţ, se auzea cam înfundat. Problema s-a rezolvat în câteva minute, mulţumim sunetistului. Pe parcursul concertului au mai fost bucaţi în care chitara lui Sundin parcă era prea în spate chiar în unele momente cheie iar în altele vocea era acoperită de instrumente dar, per total, sunetul a fost bun. Am continuat cu The Fatalist, înca o piesa de pe cea mai recentă realizare – We Are the Void, un album foarte bine primit în discografia trupei. In timp ce Stanne ţopăia dintr-o parte în alta pe scena şi le facea fericite cu zâmbete şi priviri suave pe gagicile din primele rânduri (mă exclud), eu incepusem deja comparaţiile cu anul trecut. Nu stiu ce se întampla, dar până la acel punct tot nu intrasem în cheful meu de concert.

Fiction e albumul meu preferat al tranchilicilor. Stiam setlistul (în afară de prestaţiile la festivaluri, nu au mai schimbat aproape nimic la el de când tot promovează We are the Void) şi deci ştiam că urmează Icipher. Si, ca de obicei, ficţiunea şi-a facut treaba, m-a mai revigorat. Au continuat cu piese mai vechi: Damage Done, Lost to Apathy, Monochromatic Stains, The Wonders at Your Feet. La The Gallery părerea mea este că mai bine lăsau fără voce partea cântată de Eva-Marie Larsson, decât să se folosească de cd. Intotdeauna e penibil într-un concert “live” să auzi ceva ce nu e de fapt acolo. Am revenit apoi pe pământuri mai noi, cu o piesă ce poate fi numită “baladă” melodeath, Iridium. Atmosfera s-a destins din nou, mă uitam prin jur şi nu vedeam decât mâini (şi, ce dumnezeu, sunt destul de înaltă). Focus Shift şi Dream Oblivion au trecut prea repede în nebunia în care intraserăm cu toţii. Apoi a venit un moment memorabil al serii, Misery’s Crown, piesă ce a produs o mica explozie în sală, agitaţie, mâini pierdute prin aer, plete zburătacinde şi multe, multe voci. Trecem din nou printr-o perioadă mai îndepărtată cu Haven si Punish My Heaven şi ajungem la o piesa superba pe care au omis-o în Sibiu, cerută şi extra-cerută seara trecută, o piesă ce reprezintă, zic eu, echilibrul perfect între blandeţe şi putere – Lethe. Din nou, publicul s-a dezlănţuit şi Stanne a fost vizibil impresionat de rezultat.

După aproape o ora şi jumătate au zis ca e gata, urmează ultima piesă. Si a început Final Resistance. Si a fost chiar final, pentru câteva minute după ce s-a terminat. Băieţii nu s-au lasat mult aşteptaţi (numai pe mine ideea de bis mă cam depăşeşte? Si-a pierdut complet semnificaţia) şi au revenit cu una din piesele mele preferate, Therein, de pe un album pe care în rest îl consider oarecum departe de potenţialul trupei, Projector. Din nou agitaţie, din nou nebunie, din nou un mic haos cu lume bestializată. Si…Terminus, and fuckin’ death actually WAS most alive. Terminus a fost un sfarşit perfect pentru un concert DT ca la carte. Inainte să se retragă de pe scenă, chitariştii au împărtit câteva pene, toţi trupeţii au venit să dea mâna cu fanii din primele rânduri si Mikael a coborât să-şi salute fanii şi să-şi ia în braţe fanele.

Concluzia nu stiu care e. Anul trecut nu ştiam la ce sa ma aştept şi a fost mindblowing, pe lânga faptul că Piaţa Mare nu se compară cu Silver Church-ul. Acum ştiam ce mă aşteaptă. Au fost fragmente din concertul de anul trecut peste ce am vazut aseară şi invers, dar dacă ar fi să detaliez aş intra într-o arie mult prea subiectivă. Publicul, deşi nu atât de numeros pe cât mă aşteptam, a facut toţi banii. Să nu uităm şi de multele piese în plus faţă de Sibiu (deşi acolo au cantat şi The Lesser Faith si The Grandest Accusation…acum au renunţat la superlative). Comunicarea cu publicul, ca de obicei, excelentă. Dupa prima piesă Stanne a spus că ne ţine minte pe câtiva dintre noi de anul trecut…probabil că nu recunoştea de fapt pe nimeni, dar e un mod perfect de a-ţi apropia fanii.

A, şi la chestii care nu au legătură neaparat cu show-ul şi cu muzica, mi-a placut că oamenii de la securitate le ziceau fotografilor amatori să nu folosească blitzul dar ei nu întelegeau exact de ce li se face observaţie şi îşi inchideau aparatele foto cu totul. Aşa băieţi, macar să vă bucuraţi şi voi de concert, oricum găsiţi poze faine pe net a 2a zi! Incă o chestie faină a fost că s-a terminat devreme şi am prins ratb spre casă.