Arcturus s-a mutat din constelaţia Boarului în Braşov

Arcturus, 5 mai 2012, Reduta, Brasov

E greu de transpus în cuvinte concertul de sâmbată seara, mai ales aşa, înca la cald (şi probabil că va mai fi “la cald” încă vreo două săptămâni). Am numai laude şi mă gândesc că dacă o să scriu numai şi numai de bine, o sa pară ireal. Dar aşa a şi fost…

Sâmbătă pe la prânz ne-am strâns 5 oameni, ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Braşov. In timp ce cd-ul ne oferea spre ascultare Vulture Industries, mă gândeam că prestaţia lor de la DBE3 a fost ultimul concert metal care m-a trecut prin atâtea stări că ajunsesem să nu mai ştiu nici eu ce să simt. Oare urma o seară la fel de ameţitoare?

Inceputul:

Arcturus este o stea, o gigantă roşie, una din cele mai strălucitoare stele de pe cerul nopţii, un astru de 26 de ori mai mare şi de 170 de ori mai luminos intrinsec decât Soarele nostru. Aş spune că trupa şi-a ales perfect numele, detaşându-se fără probleme de majoritatea formaţiilor cu care îşi împart bolta. Poate şi pentru că nu sunt Metal în sensul pur al cuvântului, ci se joacă cu influenţe din cele mai variate, imposibil de definit – dar cum lumea se învârte printre etichete, trebuie să mă conformez şi să spun şi eu că “genul” se cheamă Avant-garde Metal. Nebunii experimentale ce rup zidurile specifice genurilor convenţionale, structuri şi ritmuri neobişnuite, voci mai degrabă dubioase. Amestecătura asta conduce la o atmosferă cosmică, spaţială, din alte lumi, pe care multe trupe se aventurează să o obţină dar eşuează. Forţa Arcturus te loveşte şi cicatricile rămân, chiar dacă iniţial nu le-ai înţeles şi le-ai digerat greu.

Deşi nu a început aşa, Arcturus a devenit un “supergroup” datorită muzicienilor ce cântă/au cântat în cele mai bine cotate trupe de (Black) Metal. Trupa s-a format în 1990, la iniţiativa lui Hellhammer şi a lui Carl August Tidemann. Deja ai întâlnit un nume ce iţi sună cunoscut, nu? Hellhammer e unul dintre cei mai populari baterişti ai metalului extrem (are şi de ce să fie!), unul din oamenii ăia la care te uiti în “CV” şi te întrebi când naiba au timp să le facă pe toate. Mayhem, Age of Silence, The Kovenant (ex Covenant), Winds, Dimmu Borgir, Shining…o nebunie! De vocalul actual, ICS Vortex, din nou…greu să nu fi auzit vreun metalist (Borknagar, Dimmu). Cu aşa nişte muzicieni, cum să-ţi faci griji că ar putea să sune ceva greşit? Mai ales că, revenind la sfârşitul anului trecut după o pauză de 4 ani jumate, oamenii sigur aveau poftă de cântat.

Nerabdarea:

După o masă copioasă şi o limonadă prea dulce la Bucătarul Vesel, mi-am luat o îngheţata şi am purces să ascultăm proba de sunet pe Nightmare Heaven din faţa Redutei. Se împlinea deja un an de când nu mai salutasem Reduta şi începuse să mi se faca dor. Poate ca e o locaţie atipică unui concert metal dar, după experienţa Agalloch de acolo, am trecut peste sentimentul iniţial de disconfort şi acum o consider o sală elegantă, intimă, cu sunet şi vizibilitate excelente din orice colţişor. Pe scurt, o sală foarte bună de concert. Arcturus nu sunt o trupă pe care să se faca pogo, mosheală şi alte sporturi alergătoare, deci scaunele nu consider că au fost un inconvenient, ba chiar aveam mai mult loc pentru headbanging decât în mod normal.

Dupa ce ne-am confirmat rezervările, ne-am luat biletele şi brăţările şi ne-am aşezat la coadă, să intrăm. Atunci m-am uitat un pic în jur şi…ghici ce, iarăşi am vazut multe din chipurile pe care le văd şi în Bucureşti, la concerte. Nu suntem mulţi, dar suntem consecvenţi.

Am intrat pe la ora 21 în sală, am ocupat 5 locuri perfecte şi am ieşit să-mi iau tricou. Văzusem pe net, cu câteva zile înainte, modelele de tricouri pe care urmau să le vândă (artwork Costin Chioreanu, deci superbe) şi ştiam ce vreau, dar îmi era un pic frică de preţ. M-am liniştit rapid şi…deja îmi puneam problema dacă nu aş putea să-mi îmbogăţesc garderoba chiar cu două tricouri. Preţuri mai mult decât prietenoase, zic eu – 40/50/60 lei (şi un special limited edition la 100 de lei).

După ceva timp de stat la taclale cu prietenii, când tot ce eram în stare să zic era “vreau să înceapă, vreau să înceapă!!”, pe la ora 22, ne-am strâns în sală câteva sute de oameni (400?), s-au stins luminile şi a apărut o proiecţie cu Nebuloasa Crab. Am avut un moment de nedumerire dar am uitat rapid de el când au spus “prezent” şi instrumentiştii pe scena, în frunte cu muntele de ICS Vortex.

Incremenirea:

Au început rapid, cu Evacuation Code Deciphered. La fel de rapid am rămas şi eu stupefiata. Ce se întâmplă? Cine şi de ce sunt oamenii ăştia atât de relaxaţi şi cum cântă totuşi fără nicio greşeală? De ce se strâmbă tipul ăla pe scena aşa de nonşalant? Cum poate să facă asta în timp ce scoate aşa nişte sunete? Unde îi sunt mâinile bateristului? Am intrat într-o transă completă, ştiu doar că aveam momente în care zâmbeam tâmp doar pentru că mă uitam la un munte de om care se leagană. Incă de la început, Vortex şi-a salutat fanii din primele rânduri, dând noroc cu fiecare şi zâmbindu-le. Sincer, nu mă aşteptam să fie atât de prietenos pe scenă (şi, se pare, şi în afara ei). Oamenii transmit un sentiment de relaxare completă, comunică extraordinar cu publicul doar prin gesturi şi mimică şi işi fac treaba “flawless”.

Nu ştiu cum am trecut prin Ad Absurdum, Nightmare Heaven si Deception Genesis, îmi amintesc doar că înca mă uitam la scenă, la Mihai, din nou la scenă…şi, în final, îi ziceam lui Mihai că nu-mi vine să cred ce ascult.

Admiraţia:

Când, în sfârşit, mi-am revenit din stupoarea extremă ce mă acaparase, am reuşit să mă relaxez şi să mă desfăşor în voie pe Alone. Proiecţiile continuau să curgă – filmări din Sistemul Solar, Jupiter, Saturn, diverse nebuloase, diverse roiuri stelare şi galaxii, completau spectacolul şi le ofereau Arcturus-ilor un mediu în care să-şi folosească “goggles”-urile purtate.

Ne-am întors in ’97 – The Chaos Path. Am mai zis că nu ştiu unde îi erau beţele lui Hellhammer? Si eu abia sunt în stare să ţin un ritm simplu cu degetele pe birou…

După o mică glumă gustată de public referitoare la “finding Jesus” cu concluzia “but nobody’s perfect”, ne mutăm la ceva mai “recent”, simfoniile carnavalului (Sideshow Symphonies – 2005) cu Deamonpainter. Moment de privit spectacolul în ansamblu, mi-am spus. Ghinion, deşi este (poate) o piesă mai simplă şi mai liniştită, versurile ei live nu te lasă deloc să ieşi din starea Arcturus. După câteva încercări repetate de a ma îndepărta de ceea ce se întamplă şi a arunca o privire “la rece”, mi-am dat seama că nu merită, nu am nevoie decât să mă las purtată de atmosferă, să fac un “sound-surfing” imaginar, fără să-mi pun întrebări.

A urmat o piesă despre un personaj mitologic norvegian, Hufsa. Ce nume sonor! Hibernation Sickness Complete şi Shipwrecked Frontier Pioneer sunt, din punctul meu de vedere, două dintre piesele de rezistenţă Arcturus şi, faptul că le-au cântat împreună, pe mine m-a dărâmat, de mult nu am mai trăit 15 minute atât de intense.

Epuizarea:

Au anunţat că urmează ultimele două piese şi că nu vor mai avea niciun bis, să nu îi chemăm. Din nou, este de apreciat că nu se ascund în spatele unor clişee plictisitoare deja. Cu aceste două piese ne-am întors pe Aspera Hiems Symfonia, în perioada Black a trupei (dar care, aşa cum au zis şi ei, s-a terminat). Aici, pe To Thou Who Dwellest In The Night, am revenit pentru câteva clipe la uimirea iniţială…Vortex poate şi să dea cu groh-groh-ul aşa bine? Când şi-a schimbat corzile vocale? Ce-i cu gama asta vocală atât de largă? Iar nu-i văd beţele lui Hellhammer, ce naiba? Whoa, ce clape, ce chitară, ce bas! Ce atmosferă!

Am încheiat concertul în forţă, cu Raudt og Svart, schimburile de energie dintre scenă şi public făcându-se în ambele sensuri şi comunicarea atingând un nou nivel.

Gata. După 10 minute de dat noroc cu fanii, împărţit pene/beţe şi salutat pe toata lumea (mai există cineva care nu a devenit fan după concertul de sâmbată?), astrul Arcturus a părăsit scena şi eu am putut să ma arunc în scaun, să îmi trag sufletul şi să-mi aşez gândurile. Vedeam cum lumea pleca din sală şi mă simţeam ca la finalul unui film bun, când înca mai privesc genericul pentru că, deşi sunt epuizată psihic, totuşi nu vreau să se termine.

Eu, ca de obicei, după concertele frumoase, simt nevoia să mulţumesc cuiva. Astfel, pe langa Arcturus-ilor (cărora am reuşit să le zic în două cuvinte, prin ICS Vortex, cât mi-au plăcut), trebuie să mă înclin în faţa lui Doru, echipei Kogaionon/DonisArt şi echipei Next Dream Event (Leo, la mulţi ani!) pentru seara de sâmbată, lui Ciprian că ne-a dus până acolo (greu cu direcţiile, dar am ajuns până la urmă) şi lui Mihai că ne-a întors (ai fost “miez”, dar eu tot aş fi preferat să nu mă întorc).

Nu uitaţi, cu aceiaşi organizatori ne revedem în august, la Dark Bombastic Evening 4.